În dimineaţa următoare avu de lucru. Asta după o noapte anapoda, în cursul căreia, la un moment dat, se trezise cu un fluture uriaş, cu aripi multicolore, zbătându-i-se undeva în centrul torsului, de parcă tocmai ar fi ieşit din cocon. Ce era nu ştia, îşi amintea însă enorma surpriză cu care asistase la tot. Bău un ceai şi ronţăi chewing-gum în locul tradiţionalei cafele cu ţigară, aşteptând, în bucătăria cu trandafiri pe pereti, ca trupeţii să fie gata de plecare. Ioana îi convocase pe Floriana şi Mihai la o curăţire de casă, propriul ei apartament, iar ei ( din complezenţă sau poate nu ) o lăsaseră şi pe Corina să li se alăture. Programul comun continuă cu o nouă rundă prin parcuri ( altele, bine că oraşul avea destule! ), pe malul apei şi pe la Catedrală. Biserica era aproape goală. Se opriră să stea puţin de vorbă cu părintele Mitru, unul din puţinii preoţi cu har care slujeau aici, se închinară la moaşte, se rugară, oaspetele Jupânei deschise dimensiunile până Sus, îndemnându-le pe cele două femei să privească Slava Cerească, în toată splendoarea ei, apoi se întoarseră cu toţii pe Luminii.
„Abia atunci am ajuns să pomenim câte ceva de vara lui 2007, de boala mea, de eroarea căreia îi căzusem pradă. Mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus până şi ceea ce văzusem analzând, la diverse niveluri, cauza celor întâmplate. Un strat superficial trimitea la ceea ce s-ar fi numit crime îm potriva Iubirii, un altul, superior, la supărările Consiliului Intergalactic, Mai încolo mintea mea refuzase să meargă. Mi-a cerut să-l iau de mână. Apoi, cu ochii închişi, am călătorit până în locul de unde am putut fi martoră naşterii unui Univers. Ieşisem ( cum? ) din continuum-ul spaţiu-timp, mă lăsasem purtată spre începuturi, întrezărisem crâmpeie din marile taine, cu lumi care se nasc şi stele date morţii. Şi totuşi, eu…? Asta dacă nu eram cumva pe punctul de a… Am ridicat, buimacă, pleoapele. Era deja prea mult pentru mine. Mă aflam sub stare de şoc nu atât emoţional, cât cultural. Cum…?!? În aceeaşi zi, şi tot la Floriana acasă, văzusem demoni stând la o distanţă respectuoasă, în Astral, şi nu mă făcuseră nici măcar să tresar. Ştiam că nu au voie să atace. Ceea ce însă m-a făcut de-a dreptul să îngheţ de spaimă fusese altceva. Priveam, prin uşa deschisă a bucătăriei, către hol, când prin mijlocul tavanului coborî o lumină. Era pură, superbă, strălucitoare, blândă şi totuşi la simpla ei apropiere începusem să tremur. Valul de emoţie fusese atât de intens, încât mă văzusem nevoită să mă retrag pentru câteva minute în odaia Jupânei, Aşadar, coborâse…Har Domnului că nu trebuia să explic nimănui ce anume m-a înfricoşat. Şi nici de ce…Încă nu uitasem – cum aşputut ? – povestea aceea de demult. Să fi trecut…cât? Aproape zece ani. Lumina de-atunci…“
– Bă, dacă tot ieşiţi, luaţi-mi şi mie un pachet de 100 de lumânări de la supermarket, că tot vă e în drum, le ceru Floriana. Voia să se odihnească puţin, iar Corina şi Mihai plecau într-o scurtă plimbare prin cartier.
– Bun, pa, ne vedem mai încolo.
Merseră o vreme în tăcere, fără ca vreunul să se simtă obligat să vorbească. Erau, poate, în multe feluri, dar nicidecum convenţionali. Lălăiră împreună un cântecel cunoscut, fără să observe ironia ascunsă în versurile care spuuneau “Când s-o-mpărţit norocu’/Fost-am io dus la lucru”, text cu dedicaţie. Făcură cumpărăturile de rigoare, pe urmă se aşezară pe-o bancă în păduricea ce se întindea la câteva străzi de blocul Jupânei.
– …Mâine seară vine Dorin, va trebui să-l provoc la o discuţie serioasă şi să-i spun că s-a terminat.
– Da, e mai bine s-o faci acum, n-are rost să amâni.
– Problema e că nu sunt ştiu părăsi pe cineva, mi-e groază de suferinţa pe care o pot provoca, ştiu cât e de chinuitoare.
– Şi…? Chiar nu vezi că trebuie s-o iei din loc? Asumă-ţi chestia asta, zi-i omului ce ai decis şi gata.
– Bun, dar nu ştiu cum o să mă împac cu…
– Ce, nu eşti în stare să-ţi găseşti pe unul care să ţi-o pună?, îi turnă bărbatul o nesimţire.
– Nu despre asta e vorba. Aventuricile nu mă interesează, reuşi să îngaime după ce-şi reveni un pic din şoc. Nu- i venea deloc să recunoască în faţa lui că – da, nu se mai închipuia ever combinată, nici măcar pe modelul “one night stand”.
– De ce, au şi aventuricile rolul şi locul lor, se mai rezolvă din karmă.
– O fi, dar tot nu…
– Iar singurătatea poate fi şi ea cu sens. Eu unul le-am spus celor câteva zuze care, la momente diferite, aş fi dorit să-mi nască un copil, băiatul pe care trebuie să-l am, să mă aştepte. Apoi s-au întâmplat altele şi altor femei le-am zis să mă lase în pace. Poate că oi fi eu aşa, mai interesant, fiindcă vorbesc altfel, dar… Am drumul meu, iar dacă sunt singur sunt aşa cu un scop. L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea de lucru, să trimită în calea mea oamenii pe care-i pot vindeca sau ajuta să se vindece, iar acum asta fac.
Corina nu-l mai asculta. Nu se simţea în stare. Un strop de autocontrol n-ar fi stricat, mai ales că… Se trezi gândind la reacţia lui Dorin faţă de ideea despărţirii. „N-o să priceapă nimic. Dacă i-aş zice că mi-am găsit pe altul, totul ar fi mai pe înţelesul lui, aşa însă…Oricum, mâine seară va avea parte de o surpriză neplăcută, pe care n-o merită. Şi n-am de ales. Ufff, şi pe mine mă doare.Ruptura trebuie să aibă loc acum, nu mai…“ Se întoarse spre Mihai:
– Hai să mergem, s-a făcut frig.
– Hai!
– Ştii, ieri noapte mi s-a activat, pe toată întinderea torsului, ceva cu aripi colorate, ca de fluture…
– Da, e Fluturele Şamanic al Vieţii şi al Morţii. Dacă ţi l-aş lua, ai muri.
“…Super, Fluturele Şamanic…nimic mai natural decât asta…şi spusă aşa, pe nepusă masă, de parcă eu…şi după toată…“ Iritată, femeia grăbi pasul spre strada Luminii, deşi un prim impuls o îndemnase să se ducă glonţ acasă, să întocmească un mic plan, dacă se poate cât mai puţin ofensiv, pentru întrevederea cu Dorin. Uşor nu-i era. Fusese lăsată baltă de multe ori, ea însăşi „dăduse papucii“ unui singur băiat, cândva pe la 20 de ani, şi-atunci o făcuse trimiţând o scrisoare. De un altul se descotorosise subtil, prin mind-control, determinând relaţia să se stingă de la sine, fără traume de nici o parte. Acum…„ Ar fi bine să nu analizez toată povestea asta uzând de logică. Că, zău, din perspectiva raţionalului… “. Ajunsă la Floriana, constată repede că n-are stare. Se duse să fumeze pe balcon, cu plânsu-n gât, dar tutunul nu izbuti să alunge tristeţea cu care “anvizaja” momentul discuţiei edificatoare. Era în miezul unui vârtej de deznădejde, furie, frustrare, autoînvinovăţire şi alte asemenea, într-un ghem de umilinţă decorat din plin cu sentimental zădărniciei, n-avea decât să-şi care până acasă norul negru şi să rămână cufundată în el până trece. O şterse cu capul plecat, urmărită de privirile îngrijorate ale Jupânei. Ştia exact ce va face. Va intensifica toate aceste sentimente întunecate până la extrem, fără să lupte cu ele, apoi… Băgă cheia în broască. Norul nu mai era acolo. Cineva îi luase “bagajul”! Cum…?
E, fluturele ala nu venise degeaba … taman la fix
Asa e…:-) In momentele de gratie ne dam seama cat de multe sunt lucrurile si evenimentele care vin „taman la fix”, si nu numai cele placute… Atunci ni se da sansa sa vedem un fragment din peisaj c u…ochii lui Dumnezeu, iar totul devine magic, caci intrezarim contururile unui plan perfect. Ceea ce parea complicat ni se dezvaluie in simplitate. Era acolo dintotdeauna, la o lungime de brat, dar nu stiam ca e de-ajuns sa intindem mana. „Cere si ti se va da”, „Bate si ti se va deschide”… Nu sunt metafore, sunt adevaruri. El ni le-a spus, dar noi nu L-am inteles. O zi frumoasa, Do Re Mi, sa mai vii pe-aici si sa mai vorbim…