Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2010

– Ei, au fost iniţierile. Prima e a Păsării Phoenix şi e nouă pe Terra, vine de pe altă planetă. Teoretic, entitatea, odată invocată, coboară prin soarele nostru, dar casa ei e un soare diferit. Flăcările ei purifică, cel ce intră în legătură cu ea poate să se autodistrugă şi să reînvie din propria cenuşă! N-am mai chemat-o demult…Cândva am încercat să i-o trimit lui Darian, dar n-a primit-o, mi s-a transmis apoi că fiecare are parte ce i se cuvine, nu de altceva. Cât despre hexagramă, ştii ce e.

– Merkaba.

– Şi asta, dar nu numai. Haide, deseneaz-o sus pe cer. Să nu te sperii. Femeia se execută.

– Na, cum e? Ce vezi?

– S-au deschis dimensiunile, de sus până jos.

– Exact, de-acum poţi să faci asta când vrei să arăţi adevărul cuiva care încă nu are acces acolo. Din acest moment vei vedea multe. Spune, ce am aici? Bărbatul îşi ridică ambele mâini, cu degetele răsfirate şi palmele ascunse.

– Sunt nişte…Corina desenă în văzduh conturul a ceea ce, în astral, se zărea acolo. Şi încă un fel de, cum să le spun, apărătoare, foarte frumoase, care acoperă totul.

– Aşa este. Le-am purtat în multe vieţi. Dar aici? Întinse arătătorul dreptei. Ceva ce semăna cu un inel de o formă bizară, prelungindu-se dincolo de unghie într-o nuanţă întunecată se distingea ca prin ceaţă. „Terifiant“ fu cuvântul care-i veni automat în gând, apoi se întrebă ce era atât de înfricoşător acolo.

– Este inelul materiei şi antimateriei. Pornit, el poate…

– Ştiu.

– Încă odată, vreau să discutăm despre prima seară. Exact de la cine ai luat energia aia negativă, de la grup sau de la mine?

– De la tine, recunoscu ea cu obidă. Şi-ar fi dorit să să-l poată minţi, măcar prin omisiune, însă… Îi istorisi tot, punct cu punct, apoi îl ascultă cu atenţie. Notă în caiet procedura căreia i se supusese la schit, etapă cu etapă, iar când maestrul tăcu, adăugă câteva observaţii pentru mai târziu. Cu asta se ocupa când Irina mare, şi ea înarmată cu o agendă, luă loc în apropiere, pe un alt buştean.

– …În carte, undeva, aminteşti de un tip care negociază cu Cei de Sus pentru salvarea unor suflete. De unde ai informaţia?

– Mi s-a revelat „filmul“.

– Bine, dar…

– Eu eram unul dintre cei astfel ajutaţi.

– Te simţi datoare?

– Nu.

– Te simţi prost pe tema asta?

– Nu. Se strâmbă. „ Parc-am fi la interogatoriu! Ce vrei să scoţi de la mine? Nu, nu mă munceşte sentimentul datoriei, recunoştinţa nu mă-ndeamnă să-mi pierd somnul, iar dacă trec printr-o stare de spirit mizerabilă asta nu are nicio legătură cu evenimente petrecute în străvechime. Şi încă odată nu, în caz că ancheta asta urmăreşte să descopere… Ştii ce? Ia mai lasă-mă-n durerea mea! Dacă eşti natarau şi nu pricepi…“ Opri „motorul“, oricum n-avea de gând să se lanseze cu glas tare într-un şir de justificări superflue.

– Legat de Phoenix, am constatat că pot direcţiona flăcări energetice, mai mici sau mai mari, în jur, spre oameni sau obiecte. Ce rol au? Înţelege că, iarăşi, totul e nou-nouţ pentru mine, dacă nu te-ntreb pot să comit vreo greşeală.

– Hm…Acelea ard karma, grijă mare cu ele. Poate nu e rolul tău să faci asta.

– Ştii ce e chiar interesant? În maşină cu Floriana, pe drum încoace, mă obseda un cântec. Sunt, poate zece ani de când nu l-am mai auzit. Refrenul spune „Părăseşte Cerul şi cheamămă/ Întoarce-te, Pasăre de foc“. Acum pricep de ce revenea cu atâta insistenţă!

Mihai zâmbi.

Read Full Post »

Corina se duse să-şi ia haina lăsată „la găini“, apoi grăbi s-o ajungă pe Nela, pe uliţa către ieşirea din sat. Avură ceva de mers până podul suspendat peste râu, rupt parcă dintr-o poveste. Mai văzuse aşa ceva prin filme vechi, tatăl ei îi povestise cândva că, în tinereţe, mult înainte de medicină, pe când cutreiera munţii ca tehnician geolog, avea o bucurie copilărească să-şi sperie asistentul, zgâlţâind temeinic puntea şubredă, sub care se căsca hăul. Nenea Iorgu…mic, bondoc şi fricos ca un iepure, îi rămăsese prieten pe viaţă, cel mai bun. Nici la douăzeci de ani nu fusese vreun viteaz. Când podeţul pe frânghii începea baletul, se întindea-n mijloc, pe burtă, îmbrăţişând scândurile şi înjurând olteneşte, colorat şi cu sete. Nu se ridica de-acolo decât când „duşmanul“ de pe mal era hăt departe…Trecură peste Criş, în balans şi râzând. În picioare, la capăt, le aştepta Şamanul, săltând de pe-un picior pe altul cât să facă şandramaua să se legene. Se instalară cu toţii la soare, lângă apă. Irinele şi Relica trecură la costume de baie, Miruna îşi puse pledul la o oarecare distanţă, Riana şi Olimpiu fotografiau de zor. Păcat că Floriana absenta. Era de serviciu, avea să apară în ziua de Înviere. Stătu un timp în iarbă, dar nu se putu relaxa. Dimpotrivă. Hotărî să se retragă undeva la o parte şi să-şi asculte cântecele. Îşi puse căştile-n urechi, se uită la râu, la cer, la oameni. Din unghiul acela, tabloul era vesel. „Vrei să cunoşti lucrurile? Priveşte-le de aproape. Vrei să-ţi placă? Priveşte-le de departe“, îi veni în cap o vorbă de duh. Atenţia îi fu atrasă de o creangă căzută la pământ, veche şi lustruită de parcă ar fi stat în albie. O ridică. Înaltă de vreo doi metri, uşoară, arăta a toiag şi parcă era a ei de-o veşnicie. Porni pe lângă Criş, fără să renunţe la „accesoriul“ proaspăt dobândit. „Eram bătrân, eram foarte bătrân. Aşa îmi ajutam mersul. Lemnul prindea viaţă în mâna mea, iar tovarăşul meu de drum era purtător de înţelepciune şi vrednic de toată cinstea. Multe văzuse, trecut din mână-n mână. Fusese al moşului meu, al strămoşilor. În curând aveam să-l dau şi eu mai departe…“ Coborî în real.

– Curios, nu arăţi deloc ca un …moş, dar adineaori, de la distanţă, aşa te vedeam. Zici că erai Moise. Dacă n-aş fi ştiut că e încarnat deja, glumi Irina, aş fi crezut că eşti tu!

– Haha, nu ştiu. Moise nu, dar, poate…Altfel, deh, nu pot evolua decât spre babă, asta-i sigur. Din nou îşi simţea tot spatele incins. Se aşeză lângă Irina mare şi Relica, iar Şamanul veni şi el mai aproape. Îşi privea mâinile concentrat, urmărind ceva pe fiecare dos de palmă.

– Băă, cum ai făcut de te-ai bronzat pe spinare în formă de V?

– În formă de V? Mă cam arde, poate că mi se activează iarăşi nişte scuturi, nici eu nu mai ştiu câte sunt, îi răspunse el Relicăi. Hai să mergem acasă, se face seară, pe la unsprezece ne ducem cu toţii la Înviere. Blondo, ia-ţi sceptrul şi umblă, se întoarse spre Corina.

Ajunsă în curte la Bocsig, se aşeză pe-un buştean.

– Hai să-ţi dictez paşii meditaţiei de activare a ADN-ului!, îi propuse bărbatul.

– Ok, dar înainte de asta explică-mi şi mie ce înseamnă aripi de foc, înalte cât cerul. Mi-au apărut în dimineaţa asta, iar la Feredeu vedeam întruna Steaua lui David.

Read Full Post »

Se întoarseră treptat spre trecutul…recent.  Schimbară impresii despre pelerinajul la Feredeu, iar Corina îi citi  cele câteva rânduri pe care le scrisese după experienţa de la mănăstirea de  jos.

Uite, mi s-a făcut pielea de găină! Irina mică  îşi arătă încheieturile mâinilor.

Hai atunci să-ţi  demonstrez cum arată toate astea în realitate. Îi făcu semn s-o urmeze şi  se opri  în faţa copăcelului de liliac din mijlocul curţii, ale cărui flori se răsfăţau în lumină, răspândind efluvii de parfum gingaş. Mângâie aura uneia dintre ele, deschizându-şi porţile inimii. În gând, transmise pomului Iubire, mărturisindu-şi admiraţia pentru frumuseţea  lui şi recunoştinţa pentru mireasma minunată pe care-o dăruia  tuturor cu atâta generozitate. Prin  palma deschisă, percepu energia curgând înspre plantă, apoi felul în care aceasta o răsplătea plină de dragoste. „ŞI EL CHEMA SOARELE PE NUME ŞI VORBEA CU FIARELE PĂDURII, MÂNGÂIA FLORILE CU INFINITĂ TANDREŢE…“

Uau!, făcu Irina.

Câţiva paşi mai încolo, Mihai se conversa cu Axel.

Uită-te acum la ea, observă ce face, îl îndemnă Şamanul, apoi privirile celor doi aţintiră liliacul. Între om şi floare are loc un transfer de iubire, continuă el explicaţiile.

Vraja se risipi ca la comandă. Braţul învelit în mâneca roşie îi  căzu moale pe lângă trup. Plecă împreună cu cealaltă, dornică să iasă cât mai urgent din raza vizuală a Lupului Alb.

Nu ştiu de ce, simplul fapt că am fost surprinsă şi…arătată m-a îmboldit să o iau la sănătoasa, de parc-aş fi făcut ceva anapoda. Nu înţeleg de ce. Nu încă“, notă Corina în caietul cu coperte maro. Până şi scrisul i se părea, cumva, o operaţiune  de neîndeplinit în văzul lumii.  Oricât de credincios istoriei, textul o trăda. Ştia bine că, dusă la bun sfârşit, cartea n-avea să mai fie a ei.  Drumul şi soarta îi vor fi altfel însufleţite, altcineva o să mijlocească între poveste şi destinatarul ei necunoscut, iar numele autorului, cel real sau altul,  inventat, n-o să spună prea multe cititorilor „întâmplători“. Doar că acum, să stea in mijlocul oamenilor acelora, aplecată asupra foii de hârtie…era impudic. Mihai îi făcuse şi câteva fotografiase în această ipostază, iar faptul în sine o deranjase.

„Sunt aici să învăţ lecţiile non-limitării, să-mi dărâm cam o tonă de prejudecăţi ( unde mai stăteau ascunse şi astea?), să-mi accept latura războinică, ignorată pentru atâta amar de vreme. Sunt aici să-i învăţ pe cei ce au nevoie despre avantajele blândeţii, despre atitudinea non-combat, despre smerenia exterioară. Pe cea interioară n-o am. Deocamdată. Altfel n-ar fi fost necesare niciuna dintre loviturile pe care, zilele astea, le-am tot încasat. Pe dinafară mă menţin, cât de cât, între graniţele unei stări de calm aparent, înăuntru  sunt  vraişte. E-n preajma mea o entitate care-mi tot spune că n-am de ce să mă tulbur. Şi totuşi… La teorie sunt tare, la practică – precum fularul.“

Ei, e cam aşa: ţi se pune în faţă o farfurie de rahat şi o linguriţă. Ştii că trebuie să-l mănânci. Dacă refuzi linguriţa, capeţi polonicul. Dacă pui mâna pe polonic şi papi cuminte tot, când e strachina goală suspini uşurat şi dai să te ridici de la masă. O faci fără să fi spus sărumâna? Apare înc-o farfurie, nouă şi plină, cu linguriţa aferentă. Mulţumeşti din suflet, conştient că tocmai ai avut parte de meniul pe care tu singur ţi l-ai pregătit? Totul se încheie aici…

E beton exemplul!, râse Ioana mare.

Oooo…şi am din astea…căcălău! L-am alcătuit cât mai plastic, ca să-l ţii minte.  Poţi să-l şi vizualizezi,  numai la  zona olfactivă să nu umbli!

Fetelor, gata şedinţa? Hai, echiparea, plecăm la Criş, anunţă Mihai.

Read Full Post »

– Cee? Era siderată. Nu conştientiza nimic din călătoriile ei nocturne, cât despre valenţe marţiale – şi le ignora cu desăvârşire. Sigur, citise şi ea, ca mulţi alţi reikişti, despre săbii de lumină şi lovituri date SK-ului altor persoane, dar de-aici până la… Certamente, dacă ar fi pus-o cineva să iasă la luptă şi să taie-n stânga şi-n dreapta, ar fi admis spăşită că nu se descurcă. Iar acum, cică, în somn, le atacase pe fete. I se păru suficient de neverosimil ca să scoată ansa şi raportorul: informaţia se verifica. Drept e că şi „victimele“ arătau cam deşelate. Mihai, în schimb, se amuza.

– Asta e, le-ai tras-o!, spuse.

– …Pun pariu că am atacat-o pe Irina mare, cea mică a vrut să se bage, i-am dat şi ei, iar tu supravegheai ostilităţile ca să nu ne chiar omorâm…

– Hahaha! Şamanul nu confirmă, dar nici nu infirmă ipoteza.

În vreme ce trupeţii se agitau în jurul mesei, preocupaţi de micul dejun, Corina se refugie în grădină. Avea nevoie de-o purificare ca la carte. Cu faţa spre soare, înălţă braţele în văzduh. Doar că… În prelungirea lor dansau fastuos vâlvătăi vii, prelungi, al căror capăt nu se zărea, pierdut în azurul cerului. Curând îşi simţi aripile, crescând din poteca de jar ce-i acoperea şira spinării. Le desfăşură larg, atentă la panglicile de foc ce se zbăteau pe marginile lor. Ce erau toate astea? Reveni în curte, vizibil marcată de proaspăta descoperire, exact la timp pentru exerciţiile de Qi -gong conduse de Jupâna. Se aşeză cuviincios lângă ceilalţi şi urmă indicaţiile Florianei. Nu era dificil ce i se cerea, însă mişcările acelea o făcură, de la un moment dat încolo, să se simtă plictisită, deşi era întru totul conştientă de efectele lor benefice. Faptul că, în plus, i se păreau extrem de familiare, deşi nu le mai practicase niciodată, sfida logica obişnuită. Apoi începură să curgă imaginile: se văzu bărbat, samurai, în veşminte de luptă, mânuind cu agilitate sabia, se regăsi antrenându-se, apoi înfruntându-şi adversarii, îşi retrăi moartea de atunci, în numele onoarei. Numai că toate astea păreau trase de păr, niciuna dintre rememorările de până acum n-o purtase spre încarnări de acest gen.

– Încep să reînvie amintirile de soldat, îl informă pe Mihai.

– N-ai înţeles nimic! Ar fi trebuit să ştii că lângă mine se adună numai războinici!, o repezi el.

– …da, că doar nu culegători de panseluţe… încercă ea, fără succes, s-o dea pe glumă.

Se duse în colţul îndepărtat de lângă poartă şi-şi aprinse o ţigară. Nu i se arătă să rămână singură.

– Te-am visat azi noapte, o informă Irina mică, apropiindu-se. Erai îmbrăcată în roşu… – Deah, precum vezi. Făcu o piruetă. Într-adevăr, echipamentul pe care-l alesese de dimineaţă avea, „întâmplător“, nuanţa macului. La mine-i ca la Darian Câmpineanu, când optez pentru culoarea asta n-are legătură cu sexualitatea, ci cu ideea de…conflict armat.

– …se făcea că stăm de vorbă.

– Atunci hai să !

– Ştiu că ne-am întâlnit în alte vieţi, am simţit-o de cum te-am zărit şi tot atunci mi-a picat fisa că o să ne spunem una alteia nişte lucruri, decât că nu pot prinde exact firul…

„Decât în loc de doar, ca la voi la Bucureşti“, nu se putu abţine Corina, dar cu voce tare n-o corectă. Îi studie chipul cu atenţie. Ochii negri, sprâncenele frumos arcuite… Declicul se produsese.

– În Egipt…ai fost preoteasă a lui Ra! Fără grabă, îi descrise apoi ce văzuse: straiele albe cu auriu, bijuteriile încolăcite şerpeşte pe antebraţe, decorul din interiorul piramidei.

– Şi acum am o legătură specială cu Soarele, confirmă Irina mică, mi-e foarte uşor să mă conectez la el, mă curăţă şi mă activează imediat.

– …Iar în Japonia, când eram bărbaţi, ne-am înfruntat pe câmpul de bătaie, continuă femeia, în vreme ce în minte i se derula o secvenţă: un luptător zvâcnea scurt din cap, muşchii cefei i se încordaseră ca nişte odgoane, coada neagră, împletită, se prefăcuse în bici ucigaş.

Read Full Post »

– Mesajul de avertisment a venit cu ceva timp înainte, iar Vocea mi-a spus, între altele: DE CE PUI LA ÎNDOIALĂ CEVA CE SE ŞTIE DEJA ÎN TOT UNIVERSUL?

Nu primi niciun răspuns. Interlocutorul ei se mărgini să-şi ascundă privirea sub cortina genelor negre, iatagane încovoiate, schiţând un surâs. Corinei i se păru că-i ascunde ceva. „Poate scot mai multe în seara asta de la Irina…“ Trebuia să rămână cumva între patru ochi cu adversara ei din alte vieţi, avea o grămadă de curiozităţi pe care nimeni, înafară de ea, n-ar fi putut să i le satisfacă. Greşit! Nu se simţea în stare să abordeze pe altcineva pe nişte teme atât de… fistichii. Trebuia să prindă momentul propice şi să întrebe. Habar n-avea cum să înceapă, stilul hodoronc-tronc n-o prindea. „ Mai bine las totul în plata Domnului, am aşa un talent de a mă consuma aiurea. Dacă mi se oferă prilejul, lansez tema, dacă nu… rămân în neştiinţă şi-am încheiat bâlciul.“ Seara merseră la biserica din sat. Ascultară slujba din Vinerea Mare, aprinseră lumânările, se lăsaseră cuprinşi de atmosfera şi energetica locului, chiar dacă preotul nu le prea plăcu, apoi făcură cale-ntoarsă şi se instalară în curtea lui Mami. „Ratasem totul, tentativa mea de a purta o discuţie lămuritoare cu Irina mare se dusese de râpă, izbită de muntele ezitărilor mele. Reuşisem totuşi să-i împărtăşesc flashurile mele legate de trecutul nostru comun, în rest… La partea asta asistase şi Mihai, spunându-ne amândurora că, de data asta, s-ar cuveni să ne rezolvăm divergenţele pe cale amiabilă, fără conflicte deschise. Nu prea eram dispusă la concesii. Cu nervii praştie şi umilită la maximum, urându-mă şi detestându-mi neputinţele de tot felul, am adormit greu, uitând că ziua care se-ncheia nu fusese, de la cap la coadă, nasoală. Legea echilibrului se manifesta: partea urâtă o contrabalansa acum pe cealaltă. Dimineaţa următoare mă găsi surprinzător de vioaie, gata s-o iau de la capăt.“

– Neaţa! Ce făcuşi? Erai cam şifonată aseară! Iar astă noapte te-ai dus pe rând pe la cele două Irine şi le-ai tăiat şarpele în astral.

Cam şifonată… Puţin spus! Fusese turbată de furie. N-avea cum să se exteriorizeze fără să cadă în penibilul cel mai penibil, aşa că…

Read Full Post »

Vocea Lupului Alb mă atrase îndărăt în realitatea unde urma să înceapă exerciţiul spiritual pentru care ajunsesem la Feredeu. Ne spuse să ne alegem câte un loc comod, întinşi pe pleduri,  şi să-l ascultăm cu atenţie. Trasă o pentagramă în mijlocul poienii şi aprinse câte o lumânare în cele cinci colţuri ale ei, pentru fiecare dintre Elemente: Aer, Foc, Metal, Lemn, Pământ.  Ne aflam înlăuntrul stelei magice, aşteptând.“

Aşezată într-o margine, cu haina cea groasă transformată în saltea ( ocolise cu ţâfnă pătura rămasă liberă, undeva intre Relica şi Irina mare ),  Corina se abandonă întâi liniştii, apoi glasului  Maestrului, care rosti Tatăl Nostru, rar, îndemnându-şi discipolii să-l urmeze în rugăciune. O ploaie fină, călduţă, porni să-i acopere într-un văl curat de lumină, scăldându-i uşor şi ajutându-i să se conecteze mai repede la puritatea dintâi. „ Vă imaginaţi acum că vă aflaţi pe un câmp. Suneţi copii, aveţi din nou şapte-zece ani, sunteţi inocenţi, veseli şi uşori. Alergaţi în picioarele goale printre flori, le obsevaţi culorile, le simţiţi mirosul, priviţi fluturii superbi care zburdă în jur. La o anume distanţă, vedeţi cum  câţiva nori se-adună, iar o ploaie de vară, suavă şi blândă, începe ca-n joacă….Acum observaţi spectacolul Cerului: seamănă cu Aurora Boreală, are nuanţele curcubeului şi coboară…“ Femeia se lăsă transportată în lumea aceea paradisiacă. De fapt, fusese acolo dintr-un  salt. Nu întâmpinase nici o oprelişte, iar spaţiul acela o primise firesc. Ieşise din ea însăşi, prin chakra-coroană, şi se prezentase la întâlnirea cu Universul. Pe căptuşeala pleoapelor închise îi străluceau, perfect conturate, luminoase, semne în care recunoscu de îndată Steaua lui David. Strânse din ochi, aproape convinsă că soarele, apărut între timp, îi juca o festă. Nu era aşa: triunghiurile de un alb lucitor, unul cu vârful îndreptat în sus, un altul suprapunându-i-se, cu el în direcţia opusă, rămâneau acolo, nemişcate.

„…Aveţi în faţă o fântână…înconjurată de cinci pietre, fiecare dintre ele simbolizând unul dintre Elemente…“ îl auzi, ca de foarte departe, pe Mihai.  Se opri lângă o arteziană ce arunca, dintr-o cupă alcătuită dintr-o materie ce nu părea a fi nici rocă, nici altceva cunoscut, salbe lungi de picuri străvezii, unii cât bobul de mei, alţii cât aluna. Şiragurile de perle fluide ţâşneau  cu putere în sus, apoi se despărţeau ca petalele unei flori bogate, iar jeturile de apă cădeau cu putere mult înafara ghizdurilor dantelate. În dreptul celor cinci pietre apărură tot atâtea fiinţe din altă lume. Nu era nevoie să se prezinte. Ştia cine erau: entităţile guvernoare ale Elementelor, în preajma cărora se desfăşura alai de supuşi consubstanţiali, rupţi de la misiunile lor obişnuite pentru a fi părtaşi la această incredibilă ceremonie.

„ …TOATĂ IUBIREA, ÎNŢELEPCIUNEA ŞI BINECUVÂNTAREA UNIVERSULUI!…Acum puteţi deschide ochii!  Pentru ceea ce tocmai aţi experimentat, în Occident se dau bani serioşi.E  Meditaţia  Matricei Universale, corespunzătoare carcasei Pământului. Pe alte planete sunt alte elemente, iar înfăţişarea populaţiei e şi ea diferită de a noastră…“ Stăteau turceşte şi-l ascultau. Deşi parţial familiarizaţi cu cele ale esotericului ( doar Riana şi Olimpiu erau fără nicio iniţiere la activ ), unii erau încă perplecşi. Explicaţiile de-acum, despre  listele, trei la număr, pe care se vor înscrie toţi locuitorii de pe Terra, una înşiruind călătorii spre dimensiunile următoare, o a doua – pe cei ce vor dispărea şi vor relua ciclul încarnărilor de la zero, în altă parte, unde focul şi roata trebuiau reinventate, o a treia destinată celor care vor fi şterşi până şi din memoria Universului, pulverizaţi complet, erau greu de asimilat pentru ei. La „pe loc, repaus“, membrii plutonului se adunară…după afinităţi, să-şi împărtăşească trăirile. Corina se aşeză pe un buştean, lângă Jupâna.

Ai văzut cine-a venit pe pledul albastru, ăla lăsat gol chiar în mijloc? Părintele Arsenie! Coana mare îi zâmbi.

Nu m-am uitat într-acolo, ştiam doar că trebuie să-l evit. Dar Pasărea de foc…

Am văzut-o şi eu! Iar când cu meditaţia, am realizat că ies şerpii. Vorba aia, mă uit în zare crezând că e-al meu, propriu şi personal, şi când colo…mulţi. M-am prins că toată lumea-i la plimbare, da’ după puteri. Unii abia-abia ridicau căpşoarele!

Eh, hai că te las puţin, mă duc mai încolo, la o ţigară. Se îndreptă cu paşi hotărâţi spre o cărăruie ce cobora dealul  printre copaci. Se sprijini de trunchiul unuia şi-şi aprinse Camelul.

Nu cred că ai voie să fumezi acum!, îi strigă Mihai în trecere, fulgerând-o din ochi,  apoi porni spre maşină. Ba mai necăjeşti şi săracul arbore…

Corina trase un fum, apoi privi în urma bărbatului. Ţigara avea un gust îngrozitor. Zâmbi amintindu-şi de prima lor întâlnire. „ Chiar, cum ar fi fost dacă i-aş fi spus Florianei pas şi-aş fi stat frumos acăsică,  lângă mâncarea mea de mazăre cu…moaşte de pui?“ Ciudat era că nu putea să-şi închipuie, scenariul cu pricina i se refuza  cu încăpăţânare, ca şi când altă variantă, dacă va fi existat cumva, fusese demult rasă din spaţiul unde probabilităţile continuă să fiinţeze deşi timpul lor a trecut. Acum era aici, iar viaţa ei luase o întorsătură atât de neobişnuită, atât de neconformă cu …nimic, încât…„Doamne, Ţie-ţi mulţumesc!“ Îşi aminti că, nu mai departe de ieri, Mihai îi spusese la un moment dat că misiunea ei, stabilită înainte de naştere, era aceea de a ajuta la  Ascensiune. Ştia şi ea asta, acceptase adevărul, însă fiecare nouă etapă părea mai stranie şi mai acută decât precedenta. „Răspunderile, şi ele, devin din ce în ce mai mari pe măsură ce ieşi de sub incidenţa dispenselor de ignoranţă.“ Plecă de lângă pom şi se alătură grupului. Abia după-amiază, reluaseră tangenţial tema serii de joi. Îi explicase în mare ce a făcut, mărturisindu-i că ştia dinainte că va fi un moment greu pentru toţi.

Read Full Post »

Nu simţeam nevoia să schimb impresii cu nimeni din grup, de altminteri toţi se răzleţiseră care-ncotro. Eram în continuare abătută într-un fel cuminte, când un nor de lumină îmi sparse tristeţea în milioane de cioburi ce se depărtau de mine ca risipite de o gigantică forţă centrifugă. Vocea se făcu din nou auzită: ŞI EL CHEMA SOARELE PE NUME ŞI VORBEA CU FIARELE PĂDURII, MÂNGÂIA FLORILE CU INFINITĂ TANDREŢE ŞI LE ŞOPTEA BLÂND DESPRE IUBIREA NESFÂRŞITĂ. STĂTEA ÎN INIMA UNIVERSULUI ŞI PURTA UNIVERSUL ÎN INIMĂ. Şi el chema Soarele  după numele său şi mângâia fiarele pădurii, vorbea florilor cu infinită tandreţe şi le iubea nesfârşit printre şoapte blânde. În aceeaşi vineri, dar seara târziu, când ne întorceam cu toţii de la Prohodul Domnului, aveam să-i mărturisesc Irinei mari că arareori mi se întâmplase să fiu atât de copleşită de frumuseţea unei clipe perfecte. Eram fericită şi mulţumeam Cerului pentru darul primit pe neaşteptate, primul dintr-un şir, căci ziua aceea de 17 aprilie 2009, atât de bogată în minuni, nu era nici măcar la jumătate.

Un miracol fusese momentul acela, şi, mai apoi, ori de câte ori îl retrăiam rămânea egal sieşi, desăvârşit  în întregul lui.“

Urcuşul până la schit se făcu „motorizat“, deşi ideea iniţială fusese aceea a unui drum pe jos, prin pădure. Peisajul era mirific, însă aventura ar fi fost mult prea obositoare pentru Mami şi Nela, decanele de vârstă ale găştii. Problema a fost că Dacia Florianei, o „bătrânică“, trăgea greu la deal, cu opriri pe pantele prea abrupte, iar sus trecuseră cu toţii mai departe de Feredeul ascuns întrucâtva vederii. Ajunşi la destinaţie, aveau să calce pragul bisericuţei doar cât să se reculeagă un pic şi să lase pomelnice. Îşi instalară apoi „tabăra“ imediat lângă, iar Mihai îi anunţă că urmează  să parcurgă cu toţii o meditaţie aparte. Deocamdată, fiecare se odihnea, se ruga sau cugeta în legea lui, iar tăcerea umplea locul.

Când pajiştea fu perfect curată, Entităţile invocate de Şaman se înfăţişară pe rând. Ceea ce mi se păruse la început o flacără mamut s-a dovedit a fi, privită mai atent, o pasăre cu aripi de foc a căror anvergură impresionantă mă făcu să dau capul mult pe spate. Stăteam în picioare, la o oarecare depărtare de ea, când în faţa mea se ivi un prieten pe care l-am recunoscut de îndată, dragul meu Inorog-călăuză. Ceva îmi spunea că trebuie să mă las îndrumată de el,  aşa că pornii pe urmele lui prin poiană, până ajunsei în dreptul făpturii învăpăiate ce lumina în scântei roşietice întreg platoul.  Dintr-odată, pe încheieturile ambelor mâini mi se încleştară, grele, brăţări fierbinţi ce-şi trimiteau căldura până spre podul palmelor pe care mi le simţeam încinse până la insuportabil. Licorna îmi făcu un semn cu capul. Am înţeles că trebuie să îngenunchez şi să mulţumesc. Nu ştiam încă pentru ce anume, dar mi-am plecat fruntea la pământ într-un gest de recunoştinţă şi-am sărutat covorul de iarbă înrourată ce mi se întindea înainte. De-a lungul coloanei vertebrale mi se târau fâşii de jar, în vreme ce spiritul mi se avânta spre înalturi, spre punctul de unde coborâse fiinţa aceea fabuloasă”.

Read Full Post »

Older Posts »