Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iunie 2010

„O trecătoare prin munţi. Stânci înalte, de-o parte şi de alta, cărăruia dintre ele duce…Nu ştiu unde. Nici nu-mi spune nimenea când şi cum am ajuns aici şi cine sunt oamenii aceştia – să tot fie vreo douăzeci, şi bărbaţi, şi femei, de vârste diferite – care mă urmează. Grupul meu. Al meu? Sunt cu ei? Nu, se pare că nu. Sunt ghidul, trebuie să-i ajut să găsească…Căutăm ceva, dar ce? Lumina…ce-i cu lumina, cine a ascuns soarele? Suntem în plină zi, de ce e întuneric? Totul în jur arată ca pe vremea marii Eclipse. Înaintăm în tăcere. Ridic ochii spre cer. O peliculă străvezie-l acoperă, se disting acolo câteva rânduri, o inscripţie, ca pe ecranul unui computer gigant. Va trebui să citesc, sunt instrucţiunile, fără ele am să mă pierd, şi-atunci ei… N-apuc să descifrez mesajul, că o altă imagine îi ia locul: Planeta Pământ, aşa cum apare ea văzută din spaţiu. Globul albastru se transformă într-un mănunchi de stele alb-strălucitoare.“ Bineînţeles că-i povestise şi asta Jupânei. Aşa proceda cu visele care i se păreau cât de cât inedite, şi nici cele strict amuzante în absurditatea lor nu erau ocolite în desele lor conversaţii. Hahaha, chestia cu sote-ul de morcovi rămăsese un punct de referinţă…Se mai distra şi-acum cu Floriana pe seama experimentului cu pricina. Se apucase, mai mult de plictiseală decât din convingere, să exerseze într-o seară târzie, înainte de culcare, o meditaţie scurtă descrisă-ntr-o carte, una ce promitea…vis semnificativ. Poate unde nu crezuse în eficienţa întregului demers, rezultatul se dovedise ilar. Spre dimineaţă veni răspunsul, golit de orice urmă de subtilitate metafizică. Se făcea că se întorcea acasă, într-un apartament de bloc care cică era al ei, dar nu semăna nici cu „casa părintească“, nici cu vizuina de la patru. Căra nişte plăsoaie cu alimente. Din hol se zărea uşa deschisă a unei bucătării şi silueta unui tip – nu-l cunoştea, de fapt nu-i vedea chipul. În picioare, la marginea mesei, omul (care toca morcovi rondele) o interpelă destul de nervos, întrebând-o dac-a cumpărat zahăr. Tot ce mai urmă fu un scurt dialog despre afurisitul de zahăr care se terminase, despre cum n-a fost ea atentă când el i-a spus că…În fine, o stupizenie cap – coadă, însă genul de vis coerent, fără niciun amănunt care să-l diferenţieze de real. Cu gura până la urechi, Jupâna opinase că, nu-i vorbă, ne aflam în faţa unei revelaţii…direct din Cronica Akashă. Şi dă-i hlizeală, şi de-o parte şi de alta. Bine că umorul era la locul lui, dacă inspiraţia tot dăduse bir cu fugiţii. Nu-i mai venea să scrie, n-avea ce, iar de vină nu era lenea. O rotiţă în mecanismul cărţii se blocase undeva, într-un colţ de unde nu ştia să pornească mai departe. Abia dacă apucase să-l recunoască, să-l studieze cât de cât, să realizeze ce-i cu el. Ştia – simţea – că în curând se va trezi înaintea unui nou prag, nevoită să-l treacă. Deocamdată încerca să rămână în punctul de observaţie, fără să-şi ghideze aşteptările în vreo direcţie precisă. Trecuse şi prin iniţierea în Măiestria Shambala, crezând că astfel va avea la îndemână un nou set de instrumente pentru cercetarea zonelor de prins în poveste, dar încă nu se aventura într-acolo. Din loc în loc, apuca în fugă aripa unei alte înţelegeri, dar nu voia să grăbească nimic. Îşi domolea zelul nelăsându-l să se confunde, perfid, cu simplul exerciţiu intelectual, învăţa să-şi stăpânească mintea. Îi dădea şiruri lungi de sarcini anodine doar ca să n-o lase să se avânte pe cărări primejdioase.

Read Full Post »

Cam întindea pelteaua. Puţin, dar o-ntindea. O dispoziţie matinală asemănătoare îi provocau oricare dintre călătoriile, în vis sau doar în meditaţie, prin ceea ce numise mereu „oraşele paralele“. Descoperise aşezările din Cealaltă Geografie încă din anii copilăriei: întâi, unul dintre pasajele atât de frecvente în centrul micului burg ardelean unde se născuse o dusese nu în strada paralelă, bine ştiută, ci pe o uliţă cum nu mai văzuse. Pietruită, aceea trecea printre două şiruri de căsoaie albe cu câte două caturi. Muri groşi, spoţi cu ceva ce aducea a a var, căscau ici-colo occhii ferestrelor uneori oblonite, alteori goale, întunecate, lăsând vântul să huiască nestingherit prin încăperile pustii. Cel puţin aşa păreau. Liniştea desăvârşită, încremenirea împărăţeau peste acest colţ de lume. Mersese o vreme pe lângă ziduri, în nădejdea nemărturisită că poate va întâlni pe cineva. Când îşi dădu seama că nu-şi auzea nici măcar propriul pas, o luă frica. Alergă către punctul pe unde intrase acolo, o zbughi pe sub poarta boltită, traversă curtea interioară şi nu se opri să-şi tragă sufletul decât când zări cenuşiul familiar al trotuarului pe care-l bătea seară de seară, însoţindu-şi bunica la vecernie. Expediţiei aceleia îi urmaseră multe altele. „Erau…cum le spuneam? Da, vitrinele, un culoar despicat în mijlocul unei străduţe obscure, şi ea din partea istorică a oraşului. Pe urmă casa mare din scuar, o construcţie lătăreaţă, barocă şi coşcovită răsărită suspect într-un pătrat unde drumul dădea impresia că s-a tolănit să se odihnească. Apoi biserica de după vie, o impozantă bazilică veche, primul loc din Zona Paralelă unde întâlnisem făpturi omeneşti. La muntele de fier n-ajungeai decât după ce luioa trenul şi petreceai ceva vreme în vagonul de lemn fără geamuri, apoi în barca totdeauna supraaglomerată care te purta peste luciul lacului înţepenit. Aşezările descoperite mai târziu, câteva după Iniţiere, erau altfel şi… atemporale. Niciun detaliu arhitectonic nu le-ar fi putut ancora într-o epocă sau într-o civilizaţie anume. Clădirile impersonale, fără locatari, dar cu câte un portar al cărui rost nu putea fi decât cel de a păzi totul în aşteptarea unor refugiaţi ce încă nu ajunseseră, nu trimiteau spre timpurile cunoscute, rarii trecători nu-ţi răspundeau la întrebări şi parcă nici nu te vedeau cu adevărat. Erau oameni întru totul obişnuiţi îmbrăcaţi în hainele veacului XX, însă croiala clasică, austeră, nu-ţi îngăduia să te fixezi la un deceniu sau altul. Magazinele, căci magazine erau, deşi nu se vindea nimic înăuntru, n-aveau uşi. Zidul devenea pur şi simplu străveziu când te opreai în faţa lui, intrai, iar omul de dincolo de tejghea te privea fără o vorbă, apoi umplea o pungă cu un soi de plăcuţe/tăbliţe sclipitoare, de mărimea unei palme, pe care ţi-o înmâna tot în tăcere. Mai existau templele, cărora le deduceai statutul de lăcaşe sacre, nu şi cultul, grădinile neverosimil de arătoase şi de proaspete, apoi imobilele destinate, după toate probabilităţile, artelor spectacolului: cele mici, viu colorate, compacte ca nişte cutii, te duceau cu gândul la teatrul de păpuşi, deşi poate foloseau la altceva, cele mari, cu spaţii de afişaj din care nu distingeai mare lucru, semănau până la un punct cu cinematografele de pe Pământ. Adoram să hoinăresc fără ţintă, să admir pesajul, să caut străzi pe unde nu mai călcasem. Aveam deja, ca orice turist care se respectă, zonele mele favorite, unde mă simţeam ca acasă, iar faptul că lumea puţină nu mă băga niciodată în seamă mă relaxa încă mai mult. Când mi se făcea dor, ajungeam cu uşurinţă în oraşele mele, hălăduiam căutând locurile care-mi plăceau“. Se opri din scris şi zâmbi, ridicând din umeri. Sensul călătoriilor ăstora rămânea neclar. Latura lor delectivă era de-ajuns, încă Corina bănuia că mai avea destule de găsit acolo.

Read Full Post »

Ştii cine eşti? Te întreb acum…Ştii cine eşti? Nu, nu te grăbi să răspunzi, nu rosti încă acel „Da“ care ţi-a venit repede în minte şi pe buze.

Ai vrea acum să-mi spui că te cunoşti de multă vreme, şi încă foarte bine. Ţi-ai explorat sufletul de nenumărate ori, ai înţeles perfect unde duce fiecare drum, ce îngeri şi ce demoni se pitesc în toate colţurile, câtă lumină şi câtă umbră ai adunat înlăuntrul tău. Îţi aminteşti perfect fiecare clipă în care ai fost Iubire, Bucurie, Mărinimie, Fericire, Bunătate, Tandreţe, Echilibru, Armonie. Şi n-ai uitat când, împins de vâltori, ai căzut în braţele înspinate ale Tristeţii, Egoismului, Nefericirii, Răutăţii, Răcelii, Dezechilibrului, Dizarmoniei.

Iar gândurile, cele mai frumoase şi cele mai urâte, mai ales pe acelea care te vizitează cel mai des, le-ai acceptat ca fiind tu. Parte din tine, multiplicată parcă la nesfârşit.

De când ai început să-ţi aduci aminte că ai trăit multe vieţi, ai început să vezi şi dincolo de ultima ta naştere. Aşa ai descoperit alte emoţii, treze după sute de ani de la întâmplările care le-au iscat. Ai plâns în hohote o despărţire petrecută cu veacuri în urmă, ai zburat pe aripile strălucitoare ale unei victorii peste care s-a aşternut atâta timp că nici nu-l poţi cuprinde.

Atunci ţi-ai închipuit, iarăşi, că ştii cine eşti. Pentru o clipă, te-ai crezut mai înţelept decât alţii, semenii tăi care nu aveau încă acces la propriul trecut. Apoi a venit Nenorocirea şi s-a aşezat cu tine la masă, ca să te facă să-nţelegi că nu eşti cu nimic mai presus decât ei. Ţi-ai plecat capul cu smerenie şi, de aceea, Dumnezeu te-a iertat şi ţi-a dăruit Norocul Neaşteptat.

Dar tot n-ai aflat cine eşti. Nici atunci, nici mai târziu când câteva din scenariile vieţii tale au părut a se repeta, cu distribuţie nouă, sau când pacea pe care ţi-ai câştigat-o cu greu a fost tulburată de dureri ce nu-ţi aparţineau. Ai învăţat să faci deosebirea între lacrimile tale şi cele pe care alţii le varsă în tine doar fiindcă ai încuviinţat să te transformi în ulcior spre a le plânge.

Ai desluşit, citindu-l pe Azi, lecţia pe care Ieri ai ignorat-o. Ai mai crescut, dar încă nu ştii cine eşti. Ai făcut numai câţiva paşi prin infinitul din tine.

Read Full Post »

Hai că avem treabă! Asta a fost tot ce-am auzit înainte ca forma mea să se schimbe şi să mă trezesc propulsată în întunericul astral, undeva la marginea unui loc pe care-l simţeam drept…neutru. Îmi păstrasem conturul uman, dar căpătasem transparenţă şi mă recunoşteam ca fiind eu, aceeaşi, numai după reţeaua de fire  în irizaţii fosforescente ce mă mă străbăteau, făcându-mă să arăt ca-n pictura psihedelică a lui Alex Grey. Zborul mi s-a oprit în faţa unei…da, era o închisoare. De fapt un soi de lagăr de prizonieri, o comunitate de femei şi bărbaţi, dacă era să judec după siluetele caroiate la fel ma a mea, dar cu filamentele mai rare şi într-o gamă cromatică mai stinsă. Am înţeles pe dată că era vorba de nişte ostatici reţinuţi aici prin Drept Divin, la  finele unei lupte, şi că venise vremea ca ei să fie eliberaţi şi vindecaţi. Uşa zonei care-i ţinea  captivi se deschisese, cu toţii ne-am recompus quasiinstantaneu într-un salon asemănător celor din spitalele de pe Pământ, însă mai mare, unde alte fiinţe asemenea mie, de ambele sexe detectabile oarecum în desenul exterior al trupului, se  îndeletniceau deja cu declanşarea unui flux luminiscent, în rogvaiv, destinat reumplerii secvenţelor golite din matricea foştilor deţinuţi de război. Preţ de ceea ce, în mintea mea de pământeancă, a durat câteva ore bune din noapte, iar cei ce mă chemaseră la lucru mi-au comunicat mental că, de fapt, ar fi însemnat în plan terestru câteva luni, am muncit cot la cot cu echipa aceea la refacerea reţelei energetice a pacienţilor scăpaţi din prizonierat. Am făcut-o cu bucurie, deşi nu ştiam nici cine sunt ei, nici numele autorităţii care mă adusese în mijlocul lor. M-am deşteptat din somn în zori, învăluită-ntr-o stare de bine cum nu mai simţisem demult.“

Read Full Post »

„Dacă îţi poţi imagina că se întâmplă..în general, ţi-e imposibil să accepţi că se întâmplă în imediata ta apropiere. Adminţând că tpate astea au loc lângă tine, chiar acum, nu-ţi vine a crede că ele se petrec cu tine. Dacă, până la urmă, ajungi şi la această înţelegere, neverosimil ţi se pare felul cum, ei bine, tocmai în tine se desfăşoară ceva de neînchipuit. În tine. Şi, până atunci, te cramponezi de convingerea, din ce în ce mai palidă, că n-ai fost tu sursa, că doar te-ai nimerit prin preajmă, că-n locul tău ar fi putut, ba chiar ar fi fost cazul să fie altcineva. Fără precedentul din octombrie 2008, seara de 6 ianuarie 2009 m-ar fi alarmat peste măsură. Aşa, deşi relativ liniştită, nu m-am putut rupe până la capăt  ispitei de a arunca în ograda altuia responsabilitatea unui verdict. Mihai asistaste la declanşarea fenomenului, îl provocase chiar, de la el aveam să-l aflu.“ Un punct negru, apăsat, puse capăt frazei. Femeia îşi trecu degetele peste filele dictando, urmări cu vârful arătătorului linia unde foile se îmbinau, apoi se ridică de la masă, îşi luă paltonul şi ieşi.

„Salut! Aseară stăteam eu paşnică şi mă uitam frumos la un film, fără să fiu foarte atentă acolo, dar nici concentrată pe altceva. În absenţa oricărui preaviz, mi-au apărut încă nişte scuturi ( adică, mă rog, poate  nu ştiu să aşez asta în cuvinte – nu altele ci, la cele deja existente, straturi suplimentare. Solzii din spinare s-au îndesit, s-au ivit câteva rânduri noi, iar crestele au devenit mai mari, cu partea proaspăt crescută de o consistenţă eterică, în culori strălucitoare, predominant fiind un albastru deschis, luminos, amestecat cu galben ). Tot procesul a durat cam jumătate de oră. Aşa trebuie să fie? Ia zi-mi! S-au extins cumva structurile alea cu încă un câmp?“

Dădu click pe send şi închise inbox-ul. Uitase să adauge un rând despre aripi, iar răspunsul, unul urându-i baftă şi confirmând că era vorba de o nouă energie…normală,  o făcu să-şi dea seama că subiectul în sine era închis. O lună mai încolo, când armura astrală expandă pentru  a treia oară, dezvoltând un soi de apărători laterale pentru cap, gât şi trup, nici măcar nu i-a mai trecut prin minte să pomenească despre asta.

Read Full Post »

Câtă vreme a fost suficient să-şi amintească întâmplări şi dialoguri, le-a turnat în filele albe fără prea mare dificultate, uneori uimită de acurateţea cu care propria memorie îi reda episoade trecute până la nivel de amănunt, ca şi cum mintea i-ar fi fost de la bun început pregătită pentru exerciţiul narativ în care se trezise implicată din senin. Era destul să se întoarcă în timp. O făcea cu totul, plonja în Atunci până când scenele petrecute cu luni în urmă deveneau vii, vibrau şi se ţăsau prinse. Încet – încet, izvorul, însă, secase, personajele înţepeniseră şi ele la capătul ultimei scene petrecute aievea, iar povestea nu era gata. Ici-colo, câte un vis, câte o viziune sau spusele vreunei Voci se atârnau ca nişte mărgele de poalele istoriei la care trudea, dar nu era de-ajuns. Zilele i se scurgeau între evenimentele rutiniere de la slujbă şi trânta cu cartea, între umanul pe care mai simţea nevoia să-l activeze conştient spre a se asigura că încă mai e acolo şi trabnsformările ce nu dădeau semne a se fi încheiat. Ar fi vrut să poată vorbi cu cineva despre toate astea, mai ales cînd o vizitau îndoielile, ar fi vrut să verifice cumva corectitudinea informaţiilor pe care le primea, deşi undeva persista gândul că dubiile nu vin din Lumină şi că încercările de a-şi defini stările între bun şi greşit erau destinate s-o atragă spre capcana dualităţii. Singurul om cu care, mai pe după vişin, împărtăşise câte ceva din toate astea fusese fostul ei iubit.

După despărţire, se mai întâlniseră o dată şi ieşiseră împreună la restaurant, iar Corina profită de ocazie plasându-şi întrebările „ciudate“ pe terenul…literaturii. Punctul de pornire fusese proza science-fiction.

Fii atent la următorul scenariu SF: ce-ai face tu dacă, printr-o intervenţie extraterestră, să zice, ai dobândi abilitatea de  a – ţi „opri“ toate sentimentele omeneşti care produc disconfort? îl întrebase pe Dorin.

Cum adică?

Adică să ţi se instaleze un mecanism prin care, ştiu eu…tristeţea, angoasa, furia, dezamăgirea ar putea fi, fiecare, „stinse“, lăsându-ţi capacitatea de a trăi numai emoţiile pe care le preferi, în speţă cele pozitive, dar nu neapărat. Să poţi decide tu asupra lor. Ai accepta o asemenea ofertă?

Nu. Cred că nu…

Dar gândeşte-te la avantaje! N-ar mai trebui să suferi, ai putea să trăieşti optând mereu pentru  bucurie, fericire…

Da, dar n-aş mai fi om.

Ba ai fi, dacă asta ai alege, dacă ai activa stările sufleteşti specifice pământenilor.

Tot inuman ar fi.

Atâta fusese în stare să scoată de la el. Era suficient. Probabil că majoritatea terrienilor ar fi reacţionat identic… Era sigură că, dacă ar fi  relatat totul la persoana întâi, Dorin s-ar fi îngrijorat pentru sănătatea ei psihică. Câţi, de altminteri, chiar dintre prietenii ei mai deschişi spre cele spirituale, n-ar fi făcut la fel? Chiar şi fetele, Anda sau Mihaela, ar fi fost reticente, numai Floriana, căreia îi pomenise în treacăt despre o parte din schimbări, le luase drept naturale. Şi, sigur, mai erau unele la care ea însăşi refuza încă să se gândească, necum să vorbească despre ele. Nădăjduia din toată inima că va primi de Sus permisiunea să le ţină pentru ea. „Dar dacă…dacă fac şi ele parte din carte? Nu..nu văd de ce, sunt prea…Şi nici mie nu mi-e clar…Nu ştiu cum să le interpretez… Sau n-am curajul…“

Read Full Post »

„Dintre toate, frica a dispărut treptat. Întâi am observat că nu-mi mai era teamă de oameni, că ideea de a interacţiona cu ei în contexte care altădată mă blocau până la amâna sine die chestiuni stringente încetase să mă mai apese. Rămăsesem celebră printre prieteni după ce, şapte ani la rând, nu-mi plătisem impozitele la Primărie pe considerenutul că acestea se puteau achita exclusiv la sediul municipalităţii, iar pe mine mă teroriza contactul direct cu orice tip de oficialitate, de la funcţionarul public sau bancar la poliţaiul de cartier sau controlorul de bilete din tren ori tramvai. Nu mai lipeam, înspăimântată, zidurile în faţa a ceva ce părea mai mare şi mai puternic decât mine, pierdusem nu ştiu cum şi unde teama de conflicte, de maşinile de pe şosea, de şefi, de incertitudini, de întârziere, de respingere. Potenţialul agresiv al mediului înconjurător nu mai declanşa în mine reacţii vechi de copil crescut în puf, scutit prin definiţie de lumea concretă prin intervenţia binevoitoare şi fatală a unui tată hiperprotector nu numai cu mine, ci şi cu mama. La noi acasă, Pater Familias îşi asuma integral toate treburile practice, ele se rezolvau de la sine. Un dispreţ suveran le izgonea până şi din conversaţiile zilnice, erau trecute sub tăcere, ca faptele de ruşine, pentru simplul motiv că păcătuiau prin banalitate. Acum…nu, nu mă simţeam intangibilă, doar gata să-mi vindec singură eventualele răni. Dacă mă făceau fericită toate aceste transformări? Greu de zis. Poate mai stabilă. Cei din jur se mirau de partea văzută a prefacerilor prin care treceam, eu însămi – mai degrabă de o excrescenţă venită să ia locul trăirilor obişnuite, o formă de cinism, un sâmbure tare pe care nu mi-l ştiam. Îl întâlneam când şi când la alţii, îl catalogasem mereu ca pe un simptom al anafectivităţii, îi aplicasem eticheta detestabilului şi-l arborasem numai când ţineam să plătesc cuiva pentru vreo culpă, imaginară au ba. Alunecată pe panta unei disoluţii gradate a datelor ce mă compuseseră dintotdeauna, prinsă-ntr-un plan de „defragmentare a hardului“ cum nu mai cunoscusem şi pe care nici nu cred că-l privisem vreodată ca pe o posibilitate reala, nu ştiam să mă reconsider decât apelând la oglinzi, la cei din preajmă, care, pe rând, să mărturiseau plăcut surprinşi de noua mea piele. Eu nu mai eram eu, mă ghemuisem într-un ungher şi lăsasem spaţiu altcuiva, o necunoscută pe care trebuia s-o „învăţ“ de la zero, una care vedea totul altminteri, avea certitudini mie străine, construia prezentul fără să se slujească de uneltele de demult, prolifera în învelişul meu de stea dublă, mă alungase şi creştea victorioasă, nesocotindu-mi neliniştile, contrarietăţile, drama.„

Read Full Post »

Older Posts »