Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2010

Scoase vechea agendă cu coperte maro, găsi o filă albă şi primele cuvinte se prezentară la apel ca şi cum ar fi fost acolo de multă vreme, aşteptând. Era 26 octombrie 2008. „Nu ştiam nici ce, nici cum anume s-ar cuveni să aştern pe paginile albe. Prea multe nu-mi spuseseră Alina şi Mihai. Doar că misiunea mea era să dau mărturie despre Iniţiere, dar şi despre felul în care patternul energetic al unui născut pe Terra se adaptează mutaţiilor rezultate din adăugarea de câmpuri duplicate de sorginte nepământeană, cu conexia în dimensiuni mai înalte. Subiectul avea legătură cu declanşarea mecanismelor ce stau la baza capacităţilor psi, de la telepatie şi ieşire în astral până la decuplarea reţelei emoţionalului de la bateria-sursă, cu acomodarea umanului la această trezire. Odată acest capitol încheiat, urma să trec la un altul, cel al portalului spre Quadri şi Penta-dimensiune, asta pe măsură ce aveau să mi se reveleze Cheile: parolele ce deschid porţile, gesturile care le însoţesc menite să desigileze spaţiile de trecere. O parte din ele urmau să ajungă la mine, altele aveau să devină limpezi mai târziu. Trebuia să încep de undeva, iar îndrumările lipseau. Am ales să înşiruiesc faptele aşa cum au fost, în ordinea dictată de curgerea timpului linear, încercând să prind din ghemul propriei memorii un capăt de fir şi să depăn istoria. Deja se scria, deşi nu era scrisă încă, era deja scrisă deşi cineva – eu – de-abia acum se gândea cum s-o scrie. În zadar fugisem din calea ei, până la urmă îi căzusem pradă. N-aveam decât să ţes mai departe, legând nod după nod, canavaua aceea. N-aveam decât să navighez fără busolă, lăsându-mă purtată spre o destinaţie ce rămânea obscură. Eu cea din carte aveam până la urmă să devin mai vie decât aceea care umplea acum filă după filă cu litere diforme ce nu păreau a-i aparţine, armată invadatoare cotropind ţinuturile caligrafiei sale obişnuite, ordonată ca un desen decorativ. Eram aproape liberă, aveam voie să evadez spre Oricând şi Oriunde, dar cu nici un chip nu puteam ieşi din poveste. Acolo mă aflam în fiecare zi, multe ceasuri. Când ceva nu era rostit curat şi deplin, mă făceam cocoloş. Seara mă micşoram, deveneam plată şi netedă ca o coală, mă împătuream cât să mă strecor într-un sertar întredeschis şi adormeam.’

Anunțuri

Read Full Post »

Întreaga experienţă se încheiase cu o scurtă şedinţă de deprogramare. Cei doi o puseseră să închidă ochii, apoi o readuseseră la matricea ei originară, debarasând-o de toate programele lipite. Le mulţumi, se simţea ceva mai bine. Îl lăsară pe Mihai în garsonieră – voia să facă un duş – iar ele plecară până la o biserică din apropiere, unde aveau să-l aştepte.

Ei, şi cum a fost? Aveam multe programe pe mine?

Da, au fost câteva, iar inima îţi era spartă în două!

Corina tăcu. Era mai bine decât să-i spună Alinei că, deh, aşa arăta inima ei, atunci şi probabil pentru încă multă vreme. Încă nu i se uscaseră lacrimile, iar în biserică, în loc să se uite Sus, cum făcea de obicei, continuă să se smiorcăie, la doi paşi îndărătul lui Al. Îi plăcură crucile uriaşe făcute de părintele care slujea, nu se miră excesiv constatând că preotul îi privise atent pe toţi trei atunci când Mihai li se alătură. „Poate că de-aia m-au adus ăştia aici, să fiu văzută“, îşi zise.

Se despărţiră apoi de Alia şi o porniră spre gară. „Experimentul Bucureşti s-a încheiat, deci…Măi să fie, ăstora nu le-a trecut nici un moment prin cap c-aş putea să refuz să scriu cartea. Ok, sunt un biet omuleţ mai şui, aşa, suficient de labil mental cât să servească drept channel pentru o cucoană de pe Planeta Nuştiucare, da’, teoretic cel puţin, mai dispun de liber arbitru. Dacă vreau să scriu – scriu, dacă nu… Şi plătesc, mai am atâta sânge-n instalaţie cât să plătesc! Apoi despre chei, parole şi-alte alea, n-au decât să le afle singuri! Sau de la Al Patrulea, când o să catadicsească să apară… Chiar, ăla ce soi de arătare o mai fi, tot ca mine, un ins consumat de nefericire,  responsabil PR pentru cineva care s-a săturat de Terra şi-a zis pas?“. Ştia că în spatele acestui monolog se ascundeau alte revolte, se simţea însă atât de frustrată încât n-avea de gând să le reprime. „Ei bine, da! Reacţionez pământeşte, carne, oase şi imbecilitate cronică de maimuţă gânditoare! Şiiii???  E opţiunea mea, am dreptul la ea! De viaţa mea s-a ales praful şi pulberea, aşa că pot şi eu să mă manifest, nu? Am voie să protestez, nu? Mi se permite, cred, să mă înfurii…“

Ajunseră în gară, cumpărară biletul ei de întoarcere, pe urmă  îşi luară el un ceai, ea o cafea şi se duseră, cu paharele de plastic în mâini, pe peron.  Fumă o ţigară, pe urmă pe-a doua. Era conştientă că asta-l irita pe Mihai, dar nu-i păsa. Nu acum. Pentru ea urmau drumul şi cartea. În van se legănase în iluzia c-ar fi putut să „rupă contractul“, să şteargă cu buretele aceste ultime câteva zile, să restituie armele  şi să plece unde vedea cu ochii. Discursul tăcut şi ostil de-adineaori era vorbărie goală.

Hai, e vremea să urci în tren, îl auzi, ca de departe.

Da. Ei, asta este. Pa!

Pa! Baftă la scris.

Se pupară pe obraji, apoi Şamanul deschise larg braţele şi o îmbrăţişă camaradereşte. „…Ca un om“, îi trecu prin minte.

Mi-ar prinde bine o încurajare, mărturisi.

Curaj, găină, că te tai, râse el, făcând-o să iasă din dispoziţia aceea înnorată.

Haha, ştiam că asta ai să zici!

Încearcă, pe tren, să dormi puţin…

Nici vorbă, am de scris, caietul şi pixul sunt pregătite, de-acum nici la budă nu mă mai duc fără ele…

Să ai grijă de tine!

Şi tu de tine…Şi de Al.

Câteva minute mai târziu, trenul se puse în mişcare. „Daaa. Cu ce începem? Păi, întâi de toate, să dezactivăm umanu’, că mă sâcâie!“

Read Full Post »

– Vezi că ai tren de-acum în două ore, o informă tranşant Mihai.

– Plec, nici o grijă, răspunse gâtuit, apoi se retrase în bucătăria cât o tabacheră, trăgând uşa după ea. Ar fi fugit de-acolo chiar atunci… Deschise geamul larg – în casa aia nu se fuma, fireşte – şi-şi aprinse o ţigară. Îi tremurau mâinile şi ochii i se umpluseră de lacrimi. „Interogatoriul“ o tulburase. Fără nici un avertisment, se trezise ţinta unor acuze împrăştiate pe un ton violent. „Pretinzi că ai Cunoaştere…“, se răstise bărbatul, aproape nelăsându-i timp să replice, firav, că ea una nu pretinsese absolut nimic, că nu-şi făcuse loc cu coatele în toată povestea asta şi că, până la urmă, poate să înţeleagă şi fără urlete că e cazul să-şi ia tălpăşiţa.

– Alina, hai puţin pân-aici!, lansă ea din bucătărie. Cele câteva vorbe între patru ochi, „ca-ntre fete“, nu izbutiseră s-o liniştească. Nici n-aveau cum. Se simţea pusă la punct. Şcolăriţa rebelă şi mitomană fusese trimisă la colţ să stea în genunchi pe coji de nucă. Normal, era pe deplin vinovată. Se insinuase în zonă, intrusă cu tupeu, o neavenită ce încercase să pătrundă, cu fanteziile ei tembele, într-un loc unde n-avea ce căuta şi să-i convingă că, vezi Doamne…! Nu, nu era nici pe departe de-acolo, iar Alia ţinuse să i-o zică pe şleau, după ce, voalat, cu un zâmbet ironic şi milostiv, îi adusese la cunoştinţă că-şi făcuse – îi părea rău – vise degeaba. Era Corina cu adevărat o aberaţie, un virus programat să distrugă un binom binecuvântat şi prestabilit? Nu se recunoştea în portretul acela, nu acum. Cândva – cu sute de ani înainte – nu contase, între timp credea că, totuşi, a învăţat câte ceva din fiecare moarte semnificativă. Şi totuşi o oarecare legătură între ea însăşi şi acea Hessra tot existase, până-ntr-un final. Al afirma că entitatea cu pricina fusese prezentă la naşterea Corinei şi că aceasta din urmă era un medium bun pentru comunicările ei, mandatat să-i noteze mesajele. Starea de nemulţumire şi iritare generală persista. După ce părăsise separeul, îşi scosese ansa şi raportorul şi se apucase să măsoare.

– Vezi că nu eşti în alfa! Condiţionezi mişcările ansei! o atenţionă tăios Alina.

– Da? Bun, atunci te rog să măsori tu! Eu pun întrebările mental, tu-mi spui dacă răspunsul este da sau nu.

– Ok, răspunse, cu instrumentele radiestezice în mâini.

– Prima întrebare…am formulat-o…zi răspunsul!

– Da! – Acum şi a doua…eşti gata?

– Îhî.

– Răspunsul e… – …Nu.

– Păi vezi? Rezultatele sunt identice, la fel mi-a dat şi mie, îi spuse Alinei, pe un ton ceva mai sigur.

– Spune-ne ce anume ai întrebat! Ne priveşte pe noi! interveni Mihai. Nu. Sunt întrebările MELE şi le-am adresat la persoana întâi, aşa că pot păstra răspunsurile pentru mine. Vă promit că o să-mi îndeplinesc datoria faţă de voi şi o să scriu cartea. Dacă asta trebuie să fac, o s-o fac. „…pe urmă o să-mi văd de încarnarea asta de căcat, cât mai am din ea, şi nu pot să sper decât că n-o să mai aud de voi niciodată, e bine?“ continuă în gând.

Read Full Post »

–     Mergem la mine-acasă şi o aşteptăm pe Al, te băgăm în meditaţie şi vedem atunci dacă eşti cine zici că eşti sau te-a trimis altcineva să afli ce ştim noi.

–   Ok, dar ţineţi cont de faptul că mie îmi lipsesc instrumentele, n-am cum cerceta dacă şi cum mă manipulează cineva pentru propriul scop. Programe şi supraprograme va trebui să  găsiţi voi, tu şi Alina, că eu…

Să n-ai nici o îndoială, le vom găsi! Cât de bine-ţi va fi ţie după asta…deh, răspunse el, cu o umbră de asprime în glas.  Sunt câteva lucruri care-mi dau de gândit. Mai întâi, de ce te activezi numai în prezenţa mea? Se pare că le iei, şi capacităţile şi la fel informaţia, de la mine din câmp!

Nu ştiu! Reacţia bărbatului o descumpănise. Nu-i mai spuse că acele, mă rog, capacităţi ( ce înţelegea el oare prin asta? – nu îndrăznea să-l întrebe ca să nu stârnească te miri ce cutremur )  dăduseră semne de viaţă şi înainte de prima lor întâlnire, şi după ea, în lungul răstimp în care nici nu se punea problema vreunei revederi, iar pe Alia ( tot numele vechi îi venea mai întâi în minte ) nici n-o cunoştea încă.

În altă ordine de idei, dacă Dumnezeu nu voia ca iniţierea  să aibă loc, nu simţeai nimic! Şi, mai târziu, n-ajungeai aici.

Tăcură tot restul drumului cu metroul, apoi ajunseră în garsoniera  lui Mihai. O invită să se aşeze, apoi îi întoarse spatele şi porni calculatorul. Vibraţia puternică a mantrei AUM intonată de Dalai Lama umplu încăperea, răspândindu-se din difuzoarele computerului şi  învăluind spaţiul în culori pulsatile. Gazda începu să-şi studieze mailul, musafira – să privească prin jur. Nu c-ar fi fost prea multe de văzut în plan fizic, ştia odaia asta aproape în întregime, excepţie făcând peretele cu icoane. „ …Logic, în ambele rânduri m-am uitat înainte, nu către uşă, drept e că habar n-aveam care-s regulile jocului…“ Se concentră asupra chipurilor de sfinţi, unele nespus de frumoase, apoi mângâie din ochi cristalele.

Bună, făcu Alina, pătrunzând în holul  miniatural şi de-acolo în cameră.  Îşi agăţă geaca în cuier şi se aşeză pe pat, lângă Corina.

„Discuţiile n-au durat foarte mult. Al a încercat să mă introducă în starea de relaxare, însă eram mult prea tensionată pentru aşa ceva. Au hotărât să mă lase să vorbesc, cum pot, despre  Cei Patru. Le-am istorisit frânturi din ceea ce ştiam despre coborârea Hessrei, Aliei, a lui Eord şi Tamrian pe Pământ. Au vrut apoi să afle cum de îi recunoscusem, iar când am pomenit de semnele din frunte s-au arătat interesaţi.Tot insistau să le spun numele Planetei. De unde? Erau multe…Alpha Centauri, apoi alte şi alte nume, ceva ce se auzea ca Sol…vaa, Vi-faa…Şi Andromeda! Dar de-acolo erau ceilalţi, fuseseră lupte şi rivalităţi crâncene, stele stinse. Suna ca la balamuc. Dac-aş fi vorbit cu cineva din lumea literară ( doar ne gândeam, totuşi, la o carte, la un roman ), poate mi-ar fi fost mai la-ndemână, însă nu mă găseam la un cenaclu SF.  Le citisem  însemnările vechi din caietul cu coperte maro. Zisesem şi frântura de parolă dezvăluită de Voce pe tren, o însoţisem cu gesturile aferente, dar Al a conchis doar că textul se referă la Sfânta Treime, semn că nu ştia Cheile…Nu le recunoştea? Cum aşa? Ei ar fi trebuit să-şi amintească totul! Doar veneau de acolo, nu erau, ca mine, muscă mică, neagră şi neputincioasă proaspăt picată într-un cocktail „lacteu“ prin  intervenţia unor Puteri sucite! Şi totuşi, Parola pe care o recitasem toată noaptea ca pe-o litanie nu-i spunea Aliei nimic. Poate că nici n-avea de ce. O fi fost un balon de săpun, clinic clasificabil, născut  în mintea mea de inadaptată ultrasensibilă cu te miri ce înclinaţii psihotice încă nedepistate.  Apoi Al dădu, senină, verdictul: împreună cu Mihai formau perechea  ultimilor încarnaţi din cvartetul acela. Ceilalţi doi, identificaţi drept Hessra şi Eord, refuzaseră să se mai nască aici. Aşadar eram o impostoare! Dacă acesta era adevărul, şi n-aveam nici un argument s-o contrazic ( cine, în fond, mă credeam? ), tot ce aveam de făcut era să dispar cât  mai repede din  peisaj.“

Read Full Post »

„Până la urmă, n-a intervenit nici un obstacol în drumul meu spre Bucureşti. Ba dimpotrivă, lucrurile s-au legat cum nu se poate mai bine, de la nuntă am fost duşi cu maşina până la gară, biletele le-am cumpărat de la un particular cu jumătate de preţ, ca şi când Cineva ar fi deschis calea spre întâlnirea cu Alina. Ne-am instalat în tren, apoi el a plecat să doarmă într-un compartiment gol. Am rămas unde eram, experimentând în premieră o gamă întreagă de trăiri greu de pus în cuvinte. Cum puteam oare -–ÎN ACELAŞI TIMP – s-o ascult pe bătrânica vorbăreaţă din faţa mea, plasând ici – colo câte-o replică, s-o tratez ( se plânsese c-o dor genunchii, mă oferisem s-o ajut şi acceptase netulburată ), să ascult Vocea care-mi repeta într-un colţ al minţii un mesaj, să mă străduiesc să-l memorez ca şi când viaţa mea ar fi depins de el, să…?!? Odată cu acele structuri pe care le primisem în iniţiere, toate astea deveniseră nu doar posibile, ci, pare-se, naturale. Ştiam deja de la Mihai că întreg procesul din drumul spre mănăstire decursese după paşi dictaţi lui de Sus, că era vorba de o replicare a energeticului lui asupra mea şi că, odată validată, va declanşa o suită de transformări. Trebuia să învăţ să mă aflu deodată în mai multe locuri, mereu pe recepţie în toate direcţiile necesare, să fiu, başca, atentă la posibile atacuri, programe induse şi autoinduse, agresiuni din partea entităţilor de tot felul sau a oamenilor înzestraţi cu Cunoaştere. Să mă obişnuiesc, apoi, cu acest ritm ultrarapid, să suport această subită accelerare fără să defocalizez la un prim nivel, făcând-o în schimb automat la un altul, superior. Metamorfoza începuse de ceva vreme, iar semnele erau vizibile. Păşeam altfel, foarte repede şi uşor, de parcă n-aş mai fi atinspământul, fapt de neconceput pentru o fiinţă ce ura funciarmente mişcarea şi se deplasase dintotdeauna cu o lentoare aproape agasantă pentru cei ce-ar fi dorit să-şi adapteze mersul după al ei. Gesturile îmi căpătaseră, şi ele, un ceva sacadat, de păpuşă cu cheiţă, atenţia expandase, crescuseră acuitatea vizuală şi auditivă, capacitatea de percepţie prin intermediul interfeţei- câmp. Mai greu era, deocamdată, cu emoţiile. Ale mele încă tindeau să recadă în uman, greu de decantat, amestecate, căci şocul întregii avalanşe de întâmplări mă luase pe nepregătite. Aveam acum tastatura de comandă, sentimentele deveneau o opţiune, nu un dat, şi totuşi mai oscilam între a trăi aceste evenimente din perspectiva restrictivă, dar intensă a umanului sau cealaltă, a unei fiinţe ce creează ori distruge cu un singur gând… Celorlalţi le scapă, chiar după atâtea încarnări pe Terra, şir lung de vieţi în trup de om, ce înseamnă cu adevărat să locuieşti aici. Sunt duri şi decişi, au tendinţa de a-şi lua informaţia din locul de unde-au coborât, mai înalt, iar ezitările, frământările, treama le sunt nu doar străine, ci şi nesuferite. Mintea lor mecanică şi genială n-are cum să priceapă de ce cineva ar putea, după un prim experiment edificator în acest sens, să apese iarăşi şi iarăşi pe declanşatorul Tristeţii, Nefericirii, Excesului, Durerii. Nu ţi-a plăcut ce ai ales? Simplu! ALEGE ALTCEVA! Comandă alt meniu şi Universul va avea grijă să-ţi îndeplinească porunca. Mulţi învăţători veniseră pe Pământ purtând acest mesaj, doar că, sintetizat, se dovedea păgubos mult prea adesea. Manifestarea imediată, lucrul eficient cu intenţia rămăseseră încă apanajul puţinilor aleşi şi-al acelora care urcaseră în Cunoaştere. Unii, nici ei în proporţie de masă, izbuteau să materializeze ceva, cu trudă, la capătul unor ritualuri lungi, complicate, iar celor mai mulţi le era imposibil să ceară azi un măr spre a-l primi peste un an. Bine măcar că am reuşit să ţin minte ce-mi spusese Vocea: În numele lui Dumnezeu/Şi al fiilor lui Dumnezeu/Pentru Lumină/ În Duh şi prin Duh/De la moarte la viaţă. Erau cuvinte esenţiale, erau Chei.“

Read Full Post »

Era deja sâmbătă. Când trecuse toată săptămâna asta dementă? După-amiază aveau să meargă la cununia Lorenei.

– Eşti sigură că vrei să vii la Bucureşti? Nu te-ai răzgândit? Poate că n-ai ce căuta acolo. Mă tot uit la tine şi mă mir, eşti altfel decât mine şi Alina, totul diferă: reacţiile, atitudinea… Şi nu eşti capabilă să te-aduni, văd. Ar trebui să fii mai receptivă, mai deschisă, mai liberă! – Nu, nu m-am răzgândit. Plec diseară, odată cu tine.

– Măi, tu eşti conştientă de ce se poate întâmpla?!? Poţi muri!!!

– Ştiu! Şi? Ce mare lucru? Mor oameni în fiecare zi! replică femeia, ajunsă într-un punct limită unde, cel puţin pe moment, îi era absolut indiferent dacă va supravieţui sau nu orelor imediat următoare. Nu se ştia vreo curajoasă, nici teribilistă nu era. Pur şi simplu, aşa simţea atunci.

– Nu te las eu să mori! Am condiţionat plecarea noastră – m-am rugat lui Dumnezeu ca, dacă nu trebuie să ajungi la Bucureşti, să te oprească, să-ţi închidă drumul.

– Va fi cum stă scris. Vocea mi-a transmis limpede: A Învinge sau a Muri…A ÎNVINGE SAU A MURI, îi aduse la cunoştinţă pe un ton ferm, tăios, care nu suna a ea însăşi.

Nunta fusese ok. Cununia – cu daruri din Lumină venind nu de Sus, ci din altar, semn că Darian Câmpineanu făcuse ce era de făcut ca unirea asta între fratele lui şi Lorena să aibă parte de binecuvântare. Nu putuse veni în fizic nici la ceremonia religioasă, nici la petrecerea de după, dar Floriana, Corina şi Mihai mai trăseseră cu ochiul din când în când, înregistrându-i prezenţa din Astral. Cele câteva ceasuri de sindrofie – începutul trebii cu „masa, felicitările şi dansul“ – se scurseseră rapid, fără prea multă plictiseală. Jupâna era vedeta ringului, plină de vervă.„ Ca întotdeauna! Bag-o-ntr-o rochie cu mult auriu sau argintiu, sui-o pe tocuri şi trimite-o-n mijlocul balului. O să zburde o noapte-ntreagă, fără să obosească!“ Aşezată cuminte la masă cu ochii spre dansatori, zâmbi gândului. Îi plăcea să privească. Lipsită totalmente de ritm ( ureche muzicală avea, cânta bine, dar scăpa la timpi în neştire), deloc graţioasă-n mişcări până şi în vremurile demult apuse când încă era subţirică, evita de câte ori avea ocazia şi zbânţuielile tip horă, şi dansul pe perechi. Îşi alegea de obicei un post de observaţie şi studia paşii, chipurile, gesturile celorlalţi. „Un spectacol interesant…“, îşi zise, apoi privi Dincolo. „Hahaha, io-te expoziţia de reptile!“ Bieţii oameni se agitau fericiţi, habar n-având de peisajul grotesc pe care-l ofereau în Astral, mulţime încolăcită, foşgăitoare de şerpi Kundalini ieşiţi la plimbare afară din trupurile aparţinătorilor, împerechindu-se şi hârjonindu-se bezmetic, în vreme ce proprietarii lor, despuiaţi de sine, îşi trăiau fiecare transa. Era destul să activezi Şarpele de Foc şi să-l trimiţi afară din restaurant şi toată ceata aceea de sărmane fiinţe oarbe l-ar fi urmat fără să înţeleagă ce se întâmplă cu ei. Din mijlocul ringului, unde evolua dezinvolt alături de Floriana, Mihai îi căută privirea. Întinse braţul drept în direcţia ei, cu o mişcare ondulată, iar femeia tresări surprinsă. „Nu! Ştii că nu-mi place să dansez, de ce mă obligi…?“, îi transmise mental, pe jumătate indignată, pe jumătate curioasă să constate cât timp va rezista să mai stea pe scaun. Puţin, foarte puţin. Era intrată şi ea în jocul şerpilor.„ Bine măcar că pot conştientiza totul, da’ tot i-oi zice eu vreo două, între patru ochi, pe tema asta. De ce nu mă lasă în pace?“ Păşi plutind prin mulţime, ajunse lângă amicii ei şi începu să se bâţâie conştiincios, dar fără talent. O parte din ea rămăsese pe margine şi contempla scena cu o strâmbătură plină de sarcasm. Cealaltă, cea materială, decisese să activeze Bucurie şi acum surâdea. Nu-şi amintea s-o fi făcut vreodată la fel de des ca în aceste ultime câteva zile din octombrie 2008.

Read Full Post »

„ Mă simţeam vlăguită, stoarsă de puteri. Nu-mi venea nici să vorbesc, n-aveam chef de nimic. Avusesem parte, într-o singură zi, de miracole pe care nu-mi aminteam să le fi cerut, de momente de entuziasm incredibil alternând cu unele de descurajare extremă, iar acum nu mai eram în stare decât să atârn, pleoştită şi golită de omenescul din mine, într-un fotoliu, încercând   să pricep ce mi se întâmplă. Mihai m-a urmărit o vreme cu interesul unui entomolog. Nu eram nimic altceva decât o specie de gândac ce nu răspunde experimentului după tiparul prestabilit. Apoi  mi-a spus noapte bună. Am rămas în bucătărie. Mi-am aprins o ţigară, alternând comenzile mentale învăţate cu câteva ore în urmă: un fum on, savurat cu intensitatea aceea bineştiută împătimitului, unul, imediat,  off – fără nici un gust, în pofida faptului  că gestul, o inspiraţie profundă, pe gură, era identic. Comenzile…eram curioasă dacă pot fi lansate şi altfel decât cu voce tare ca la armată. Da. Funcţiona şi ordinul dat pe tăcute, şi apăsarea unei anume plăcuţe imaginare de pe suprafaţa creierului, şi – interesant! –  introducerea noii informaţii în sistem împreună cu aerul. Am continuat apoi să mă joc, în acelaşi fel, cu conţinutul dozei de bere din care abia gustasem în timpul cinei, să văd dacă voi sesiza vreo diferenţă între  in  şi out în relaţia cu o băutură alcoolică. Licoarea era, alternativ, cu şi fără grade. Mergea! Dar dacă, tot aşa, îmi pot activa şi dezactiva emoţiile, măcar acea parte care e susţinută, vrem nu vrem, de gândul despre ele?! Am apăsat Bucurie şi a fost frumos, am atins apoi Fericire, Tristeţe, am cercetat chiar şi Ura, ca să văd cum e. Îhh!!!! Am anulat imediat comanda. Fascinant! Şi totuşi, ce fel de creatură devenisem, de vreme ce puteam face toate astea? La ce aveau să-mi folosească toată această tastatură adăugată minţii mele d eom de până ieri, la ce –  scuturile ce-mi coborâseră din Astral cât stătusem la masă, de vorbă cu Matei şi Camelia? Dintr-odată, corpul meu fizic păruse să se deschidă, să crape din loc în loc, însă nu haotic, ci urmând liniile directoare ale unei reţele bine stabilite. Din spate, pe două rânduri mai întâi, ţâşniseră structuri solzoase uriaşe, invizibile ochiului obişnuit. Dacă mă uitam Dincolo, îmi apăreau  negre-verzi-albăstrui, lucioase, groase ca nişte platoşe de nestrăbătut, confecţionate aparent din ceva mai dur decât metalul, însă nu la fel de grele ca vreunul pământesc. Trupul mi se încălzise până la insuportabil, iar ceea ce creştea din el mă determinase să mă mişc într-un fel straniu, pe care mă străduisem să-l maschez cum puteam. Treptat, spinarea mi se acoperise cu şiruri de creste, din ce în ce mai extinse, culminând cu cea mai mare dintre ele, care urma linia  coloanei vertebrală, urcând creştetul capului. În valuri succesive de fierbinţeală, am simţit cum din oul uman care fusesem eclozează un altceva cu bot lung, ascuţit, apărătoare pentru ochi,  pleoape din acelaşi material, dar translucide cât să îngăduie privirii să străbată şi spre real, şi spre irealitatea imediat următoare. Aveam mâini cu gheare, un soi de pieptar inelat cu un brâu încă mai solid, apărătoare pentru coate, umeri, genunchi. Când procesul s-a încheiat, am stat o vreme să mă uit în Astral la lucrul în care mă metamorfozasem. Arătam ca un monstru.  Oare asta eram? Omul din mine se zbârlise de frică şi teroare. Ce erau  solzii, crestele, ghearele? Un echipament de atac? Mihai avea unul identic, însă mult mai mare, mai perfecţionat.  Urma să-l zăresc  ceva mai târziu, după despărţirea de copii, în faţa supermarket-ului unde am intrat.  Două făpturi  solzoase, una uriaşă, alta mai mică treceau umăr lângă umăr prin parcarea unui mare magazin din oraş.  Cei din jur vedeau altceva: un bărbat şi-o femeie, o pereche de oameni ca oricare alţii, păşind alături pe stradă. Nimic neobişnuit…“

Read Full Post »

Older Posts »