Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2010

Tot cam pe-atunci începuseră şi visele. Era oricum dintre oamenii cu activitate onirică intensă, somnul îi era presărat din pruncie cu imagini colorate, de regulă coerente, pe care dimineaţa şi le amintea în detaliu. Îi făceau chiar bine acele drumuri nocturne, adesea prin locuri frumoase unde din când în când se lăsa auzit cântec de necrezut, cu versuri în limbi necunoscute. Câtă vreme zăbovea în lumea lor, le şi înţelegea, alte dăţi o însoţeau şi în stare de veghe, purtătoare ale unor mesaje ce  nu-i dădeau pace. Erau glasuri care spuneau ceva. Cât de valide puteau fi însă propriile ei aprecieri asupra semnificaţiei acestor solii din stele? Nu era sigură că n-a căzut în capcana subiectivităţii, o împărăţie aparte a iluziilor dictate de dorinţele egoului. Era greu uneori să nu te rătăceşti prin labirintul înşelător al peisajelor ce par vii numai fiincă le hrăneşti, fără să ştii, cu sângele cald al himerelor în care-ţi torni inima. Şi-apoi mai era şi orgoliul…„De ce s-ar ocupa tocmai de mine nişte fiinţe de rangul ălora?“, se întreba, pentru ca ulterior să admită că s-ar fi simţit măgulită să se afle astfel în colimatorul unor făpturi de lumină. Iar pentru o a doua opinie reintra în funcţiune mecanismul mailurilor către Mihai. Devenise aproape o „rubrică fixă“, nădăjduia să nu ajungă, totuşi, pisăloagă sâcâindu-l veşnic cu nevoia ei perpetuă de explicaţii suplimentare. Până la urmă omul ăsta nu fusese inventat ca să-i asculte întrebările fără sfârşit, dacă tot făcuse nişte ani de…Universitate Nevăzută putea şi singură să-şi găsească undeva prin Cer lămuririle de care avea atâta nevoie. Era însă mai comodă prima variantă şi, în plus, dac-ar fi vrut să fie pe deplin siceră cu ea însăşi…dar nu.
Astea ce-or mai fi?, îl chestionase. Ieri am ajutat-o puţin pe mama Florianei şi mi-a fost lene să-mi fac autotratamentul, aşa că am cerut Flacăra violet a lui Saint-Germain, am primit-o şi am adormit înăuntrul ei. Treaba-i c-am visat mai întâi cu  Maestrul Mikao Usui şi Doamna Takata. Au venit la mine, moment în care am gândit ceva de genul că poate trebuie să-mi refacă acordajul, că l-oi fi pierdut. Răspunsul spunea că nu e aşa, dar că trebuie reconfirmat, ăsta a fost exact termenul folosit de ei. Mi-au pus mâinile pe umeri şi pe ochi, iar el mi-a zis că, atunci când palmele mele lucrează, la fel trebuie să se întâmple şi cu ochii. Ok, m-am trezit, mi-am dat seama c-a fost un vis, am readormit şi…secvenţa nr. 2. Stau întinsă, înconjurată de o reţea de fire subţiri, multicolore, luminoase şi nişte creaturi mici, despre care ştiu dpar că sunt Echipa de Doctori (?) împletesc aceste sfori multidimensionale în jurul meu, aşezându-le după un anume model.  Ieri, cu excepţia unor mărunţişuri şi-a unor lumânări aprinse pentru mamaTerra şi, în semn de gratitudine pentru Doamne-Doamne, nici măcar n-am avut te miri ce preocupări spirituale. Ce poate fi cu visele astea, any idea?“ Ceea ce i se întorsese în Re: fusese edificator şi ( previzibil!) scurtissim: „E drumul tău. Începi să te recunoşti, iar cei de Sus încep să te ajute pentru că tu te ajuţi. E ceva normal. Foloseşte-te de privire pentru semne şi răspunsuri, lucrează pentru al treilea ochi, în rest nu te aştepta ca în fiecare zi să ai de treabă ceva spectaculos. Tu fă ce trebuie să faci zilnic şi apoi o să vină şi plusuri. Faptul că te rogi pentru Şefu’, Pământ şi alte entităţi e foarte-foarte bine. Deja e ceva, apoi o să apară şi îndatoriri zilnice mai mari. Aşteaptă, nu te grăbi ca fata mare la măritiş, că uite ce prost o făcuşi.“
Îndatoriri mai mari…

Read Full Post »

Din păcate, se recunoştea în multe din reacţiile puerile de pe-atunci. A le nega, fie şi retrospectiv, ar fi însemnat să se dezică de sine însăşi, cea care fusese, or asta i se părea ipocrizie pură. Nu, ipocrită nu era, se considerase însă întotdeauna civilizată. Credea din toată inima în virtuţile discreţiei, fusese educată în acest spirit, părinţii îi repetaseră mereu că există şi sincerităţi deranjante, şi lucruri de nespus, şi curiozităţi inavuabile, şi sentimente pe care e de bonton să le-ascunzi. Acasă auzise întruna că „o doamnă“ nu se implică niciodată într-un scandal, că singura atitudine demnă într-o atare situaţie e să taci din gură şi să ieşi din scenă. „Dânsa părăseşte sfada/Întorcându-se cu coada“ intra aici pe post de citat-cheie, cub de zahăr după pilula amară a…lecţiei de autostăpânire. Maică-si îi plăcuse mult Topârceanu. Fapt e că, şi azi, Corinei îi repugnau discuţiile tensionate, tonul ridicat, nu era în stare să se certe şi orice interpelare severă îi inducea o stare de perplexitate. Trecea prin lume cu paşi de catifea, atentă să nu stârnească nervozitatea celor din jur. Uneori nu-i reuşea manevra, apoi despica firu-n patru încercând să priceapă cum de ajunsese în mijlocul tunetelor şi fulgerelor. Ce furtună iscase, zilele acelea, una din scrisorile ei către Mihai… Fără să vrea, apăsase pe un resort care-l făcuse să reacţioneze brutal. Îi ceruse să-şi istorisească propria poveste, iar el i-o retezase cu bruscheţe, acuzând-o că ar fi vrut să-i smulgă cine ştie ce secrete. „Nu îmi plac oamenii care mă obligă să fac un lucru fără logică, spunea mailul lui de răspuns. Când o să vrei să spui adevărul poate te mai ascult, dar din acest moment nu mai am chef. Nu eşti capabilă să îmi oferi ceva. Impune-ţi stilul altor bărbaţi, nu mie, deci…mai gândeşte cine pe cine ajută şi…eu rămân cu Dumnezeu, nu cu o muiere!!!“. La momentul cu pricina, comunicarea, negru pe alb, avusese darul s-o lase mască. Avea impresia că o se pun în cârcă intenţii oculte pe care, oricât de temeinic s-ar fi cercetat, nu le nutrise deloc. Nu voise să impună nimănui nimic, acum se mira de efectele unui mesaj pe care-l ştia nevinovat. Dacă era pe-acolo vreun adevăr ascuns sub preş, nu-l vedea. Crezuse că până şi relaţia lor, de amiciţie sau ce mama zmeilor era aia, trebuie să funcţioneze pe bază de reciprocitate. Ea îşi pusese din prima sufletul în palme, el rămăsese misterios, nu voia sau nu putea să se deschidă. „Şi ce mai e şi treaba asta cu…alţi bărbaţi…cu a alege între Dumnezeu şi o muiere?“. Tâmpiţica aia de rugăminte nu păcătuise decât prin a fi, poate, copilărească, în plus polarizarea asta pe sexe n-avea ce să caute într-un context…hmmm… „tovărăşesc“. Grav era că nu ştia cum să-şi repare gafa şi nici nu-şi permitea luxul să lase lucrurile aşa cum se arătau. Mai era mult până să afle că tocmai întâlnise un Negociator, unul dintre aceia care au coborât de prea multe ori în Infern şi-au tot urcat la Ceruri ca să salveze suflete de om. Un spirit ce făcuse mereu înţelegeri cu Dumnezeu după ce, mai intâi, Îl trădase înclinând balanţa spre iubiri pământeşti, apoi, preţ de alte vieţi, Îl slujise cu credinţă ca să răscumpere vinovăţii cosmice. Corina nu avea cunoştinţă de toate astea, aşa că îşi ceru spăşită iertare printr-o lungă scrisoare. Nu voia să-l lase supărat pe Mihai, iar odată totul trecut se simţise de parcă i-ar fi luat cineva un bolovan de pe inimă. La propriu. Greşise, dar cum? Nu s-ar fi putut lăuda că se descurcă în a reaşeza rapid şuvoiul emoţiilor în albia firească a calmului, a liniştii. Unde rămăsese ea însăşi, cea adevărată şi sieşi cunoscută, cine era străina asta iresponsabilă ale cărei ieşiri atrăgeau urmări dificil de anticipat şi gestionat. Unde era imobilitatea la care ţesuse migălos, rotunjindu-şi coconul? Părea să nu mai încapă în gogoaşa aceea aseptică.

Read Full Post »

 „Iaca întreb şi io, ca omu’, ai să-mi răspunzi poate dacă o să ai timp şi chef. Nu-mi dau seama dacă anumite fenomene ţin de criza post- Shambala sau rămân cu ele pe vecie. De exemplu, am devenit extrem de impulsivă în reacţii. Am făcut o grămadă de cumpărături ( deşi nu mă dau banii afară din casă ) şi-am schimbat felul în care arată o parte din apartament. Am dat draperiile în lături. Aşa, cam de vreo zece ani nu am prea suportat lumina de zi în casă pe timp de vară, apelam şi ziua la iluminatul artificial, acum mi-a venit să – nu ştiu – mai relaţionez şi cu soarele, deşi stau la etajul patru şi e foarte cald. Plus că-mi cam dau drumu’ la gură din prima, nu stau să cumpănesc de şase ori ca până acum. Şi înc-o fază: mă bate o idee la modul insistent să mă duc la munte vreo două zile cu cortul în condiţiile în care a) n-am fonduri b) n-am concediu c) n-am nici măcar cort. Când am întrebat…unde arde, mi-a şoptit o viorea ceva ce nu reuşesc să înţeleg: ca să te re-creezi şi să te recreezi. De-aia te întreb pe tine ( am încercat şi cu Floriana, dar a fost cam evazivă ), intră astea la perioada de vindecare sau la schizofrenie? Mai ales că mă chestiona zilele astea o colegă, pe tonul cel mai serios din lume, de ce consum  efedrină… Ba chiar m-a informat că e un  drog şi că are efecte secundare. Îţi dai seama c-am bulbucat ochii cât sarmaua. Din păcate, în manualul Shamblla pe care l-am luat la purecat şi învăţat nu se dau detalii despre cele douăzecişiuna de zile de după şi transformările aferente. Aşa trebuie să decurgă?“

Răspunsul nu se lăsă aşteptat. Era scurt, dar suna încurajator.„Toate simptomele sunt normale, aşa se întâmplă într-o perioadă când te tratezi şi te integrezi în legile  Universului. Să stai cu tine să te redefineşti e firesc, să iei pastile e ciudat. Ai deja toate leacurile naturale, energetice. Este o eliberare de mii de emoţii pe care ai ţinut să le sufoci, acum ies la lumină, deci…succes! Nu te înspăimânta, asta e normalitatea. Acceptă-te aşa cum eşti“, spunea Mihai. Să nu te temi…uşor de zis, însă Corinei nu-i era la îndemână să se reconcilieze cu această fiinţă ( ea însăşi? ) atât de diferită de accea cu care se identificase amar de vreme. Iubise întotdeauna insula capitonata a certitudinilor, îi plăcuse să creadă că viaţa ei se desfăşura pe un traseu linear, lipsită de iluzii, cu minuscule bucurii şi tristeţi, fără răsturnări de situaţie. Ocolea cu obstinaţie neprevăzutul de orice fel, noutatea, chiar extrem-pozitivă, o făcea să se blocheze. De aceea  îşi construise migălos o zonă de maximă siguranţă unde se retrăgea ori de câte ori cevacontrazicea schema ei mentală. Intra în apărare pasivă, rămânea în mod deliberat într-un  soi de nemişcare până când realiza că primejdia a trecut. Fusese chiar convinsă că va putea face asta la nesfârşit. Să nu te temi…Câteva luni mai târziu, după boala ce se abătuse asupra ei ca plată pentru îndrăzneala de a nu fi îndeplinit Voia Divină şi de a se fi depărtat de drumul dăruit de Dumnezeu, Corina avea să înţeleagă, în sfârşit, mai mult.

„Frica…îţi trebuie curaj să vorbeşti despre ea. Recunosc, m-am speriat. Cum îţi spuneam, nu de tine la nivel de sine, nici de tine ca entitate ori de cine şi ce eşti, acum când ne-a fost dat să ne regăsim. Mi-a fost teamă de ceea ce apariţia ta ar putea să provoace. A şi făcut-o. Mi s-a terminat vacanţa spirituală. Şi acum…?“ Corina nu mai ştia exact când anume, în vara aceea absurdă, scrisese toate astea cu gândul de a le transforma într-un nou mail pentru Mihai. Le mâzgălise într-o seară pe o foaie de hârtie, de unde urma a doua zi să le copieze, la serviciu, în attach. S-a răzgândit. Fără doar şi poate, rânduleţele astea erau din cale afară de patetice. „Madam, îţi interzic să fii ridicolă!“ îşi ordonase şi…executase comanda. Totuşi, textul rămăsese undeva prin dosarele de-acasă. Suflet de arhivar, cum  se autoeticheta, ironic, uneori, femeia păstra toate înscrisurile, cu sau fără importanţă, cumva ca să se convingă că ziua de ieri a existat aievea. Mai avea şi însemnările din studenţie, ba chiar, în camera ei de copil din  casa părintească, bileţelele schimbate cu colegii în timpul orelor din toţi cei patru ani de liceu. De aceeaşi soartă aveau parte şi desenele. Supravieţuiseră toate. Trecutul ca istorie trăită avea nevoie de cronicile acestea inofensive. Fără semnificaţii majore ori vreo destinaţie precisă, purtau viaţă în ele, deşi stăteau prăfuite prin cotloane, iar ea nu le cerceta aproape niciodată. Îi făcea bine să le ştie pe-aproape, minuscule, prisoselnice oglinzi stând mărturie pentru o existenţă asemenea. A trebuit să treacă destulă vreme – în definitiv, chiar dacă zburase extraordinar de repede, era totuşi vorba de mai mult de-un an şi jumătate – ca să înţeleagă cu adevărat ce anume însemnase acel iunie 2007. Fusese, fără-ndoială, un nod temporal. Unul din punctele de neocolit din ţesătura destinului, locul de unde porneşte evantai de drumuri până când ochiurile plasei se adună din nou. Cu mintea…de-acum ( de parcă, vezi Doamne, ar fi devenit pe parcurs vreo înţeleaptă…nici poveste, deşi i-ar fi plăcut ) vedea că o parte din evenimentele acelea ar fi arătat altfel dacă nu se lăsa luată în halul ăsta prin surprindere.

Read Full Post »

 „Se pare că îngerul tău protector a fost schimbat cu unul mai mare, e timpul să înveţi mai mult, îi scrisese Mihai într-unul dintre mailurile recente. Roag-o pe Floriana să îţi dea Shambala. Atunci când se va întâmpla, să mă anunţaţi şi pe mine. O să mă mut şi eu în Astral să te ajut. Ai încredere că apar şi fac ce trebuie. Dacă mâine sau poimâine te poate primi la cabinet, nu ezita. Deocamdată nu pot veni în zonă fizic prea curând. Şi-apoi să nu te gândeşti că sunt un zeu, ci doar un spirit liber. Atât. Cândva o să înţelegi şi tu cine eşti şi ce poţi. Rupe trecutul şi zâmbeşte.“…„Spirit liber – da, tre’ să recunosc. Zeu? Hai să fim serioşi, nici nu mi-ar fi trecut prin minte să te cazez în Olimp, băiete!…Un nemuritor care face greşeli de ortografie… Că ştii multe, ok, că vrei să m-ajuţi, mulţam, deşi nu văd deloc de ce graba asta cu încă o iniţiere Reiki“, îi răspunsese mental Corina. Categoric, omul o nedumerea, iar mesajele lui elegtronice erau şi ele destul de năucitoare, ca un soi de concluzii la o înşiruire de informaţii lipsind din text. Într-un fel straniu, se simţea obligată să le subînţeleagă cumva, să le extragă dintr-un loc în care, după toate aparenţele, bărbatul acela considera că are şi ea acces. Drept e că, în plin proces de transformare, feemeia îl cam bombardase cu ceea ce numea „prostioarele“ ei. Avea impresia c-o luase razna, aşa că-i povestea mereu lui Mihai despre toate acele metamorfoze. „Stai liniştită, o calmase el într-un reply, sunt treceri. Se pare că aveai nevoie să te ajut şi am făcut-o aşa cum ştiu eu şi cum trebuie, cu ajutorul Universului. Nu te speria şi nici nu te mâhni dacă viaţa ta va lua o nouă turnură. Eşti ceea ce eşti şi vei vedea ce poţi face. Cândva o să fii în stare şi tu să-i ajuţi pe alţii, Pământul şi semenii care stau pe această închisoare a îngerilor. Vibraţia ta urcă fiindcă te eliberezi de balastul trecutului. Toată această schimbare e pentru Shambala. Se pare că ai prieteni buni, căci o meriţi. Să nu uiţi că în viaţa asta nu eşti singură. Acolo Sus suntem mulţi care vrem să ajutăm fără să cerem nimic în schimb(…) S-o asculţi pe Floriana, ea este acum mentorul tău şi, crede-mă, şi eu mă consult de multe ori cu ea…“ Dimineaţa noii iniţieri fusese una specială. Ştia, fireşte, de la cele trecute, să tot fi fost vreo şapte dacă nu mai multe, că în timpul meditaţiei pe care ceremonialul o presupune de fiecare dată, se primesc daruri din Cer. Avusese şi ea parte de-ale ei, mereu altele, întotdeauna surprinzătoare, iar câteva se activaseră în timp ce aplica oamenilor proceduri de tratament şi se arătaseră a fi, de fapt, restituiri din Astral ale unor unelte cu care, cândva, lucrase tot pentru tămăduirea aproapelui. Şi totuşi, ceea ce se întâmpla acum era mai mult decât neaşteptat. Drept în faţă îi apăruse un… unicorn. Dacă ochii minţii ar fi avut volum,  i-ar fi ieşit din orbite când superba licornă, una arătând întocmai cum o descriu basmele, se apropiase de ea. Îi spusese  că îi era Călăuza şi o dusese pe un tărâm populat exclusiv cu inorogi. Erau acolo cu sutele, neverosimil de frumoşi, de blânzi, iar starea de graţie trăită în preajma lor avea să fie imposibil de uitat. Se isprăvise şi iniţierea, ieşise din starea de conştienţă modificată şi încă mai simţea – fizic – mângăierea mătăsoasă a primului venit, însoţitorul ei. „Bine, dar parcă soiul ăsta de fiinţe fabuloase pot fi văzute doar de fete mari. Ceea ce –  regret – nu mai sunt de mult…“ O umflase şi râsul. Îşi aminti însă apoi că, în unele variante ale legendelor cu licorne, ele se lasă zărite de cei cu suflet de copil. Aşa mai veneai de-acasă. Niciodată nu fusese pe de-a-ntregul matură şi adultă, supravieţuise nuştiucum înlăuntrul ei un fel de inocenţă. Şi nu pentru că n-ar fi avut păcate. Oho, erau cu duiumul, mari, mici şi felurite, însă undeva se găsea un strat intangibil, curat, pe care-l apărase cu preţul unor suferinţe pe care ar fi vrut să nu le mai învie. Ce însemna, totuşi, unicornul? Mihai o lămurise, însă extrem de laconic, pe messenger, imediat după iniţierea la care, din Astral, participase conform celor promise. „N-am vrut să se întâmple asta. Se pare că va trebui să te învăţ şi Şamanism. Cei ce au drept Călăuză inorogul sunt rari, misiunea lor e să ajute Galaxiile“. „Să ajut…vai de mine, eu care de-abia mă descurc cu amărâta asta de viaţă de zi cu zi. Am în grijă o mâţă şi zău că uneori mi-e greu…Auzi, Galaxiile!“ Urmau cele douăzecişiuna de zile ale crizei de vindecare. Va fi oare cu plăţi mari? Era prea târziu să se îngrijoreze.

Altminteri, nici după-amiaza sâmbetei cu licorne nu fusese banală. O multitudine de stări contradictorii o asaltaseră, demolând cu lovituri hotărâte structuri şi modele comportamentale aproape chistificate. Ziduri de idei ce căpătaseră, în timp, soliditatea pietrei se spulberau cu o repeziciune căreia încă nu era pregătită să-i facă faţă. Nu ştia nici măcar  dacă toate acestea erau consecinţele procesului pe care îl parcursese sub îndrumarea Florianei sau simptome ţinând mai degrabă de mentalul ei, devenit vulnerabil din cauze greu de acceptat. Apelase iarăşi la Mihai în căutarea răspunsurilor pe care se ferea să le găsească în ea însăşi. Asta deşi, undeva în anii adolescenţei, notase,  sub imperiul unor emoţii de care nu-şi mai amintea, două rânduri pe care le păstra şi azi într-un caiet îngălbenit. „De născut, ne-am născuit ştiutori. Mai târziu am uitat ce înseamnă să fii“. Intuia că, dacă exista o explicaţie pentru ceea ce se petrecea cu ea, aceea trebuia să fie simplă. „Şi, probabil, îndeajuns de incomodă ca s-o ocolesc“, gândi. Se puse aţadar să compună un lung mail şi îl expedie, de la calculatorul din redacţie, pe adresa de yahoo a Lupului Alb. Se străduise să-şi îmbrace nelămuririle într-un limbaj colocvial, zona small talk, să nu se vadă că-i era inima cât un purice. Se ascundea îndărătul cuvintelor, se încredinţa lor ca întotdeauna, convinsă ca aveau s-o apere. Încă nu ştia că ele, trădătoare, o vor lăsa să-şi caute propiul Adevăr într-o lume mai înaltă, tăcută.

Read Full Post »

      Veni vremea mersului la muncă. Nu direct la redacţie, unde oricum avea de scris destul, ci la un miting împotriva avortului, organizat în faţa Catedralei din inima burgului. Se simţea deja, cumva, „contra cronometru“. Bătrânul Timp, inamicul ei veşnic. „ Întotdeauna am reacţii cretine când intru-n criză de minute. Aş mai sta cu ei, dar tre’ s-o tai. Fir-ar să fie de viaţă!“ Avea impresia că, părăsind bucătărioara Jupânei, pierde ceva esenţial, te miri ce informaţie importantă. „De ce, Doamne?“ Sigur, fusese o dimineaţă destul de interesantă după standardele ei, în fond n-avusese nici măcar pentru o clipă sentimentul că-şi iroseşte vremea aiurea, ceea ce era deja un record, dar nu dărâmătoare cât s-o facă să nu mai vrea să se smulgă din context. Le comunică prietenilor ( automat, pentru că era sensibilă la tot ce însemna a recunoaşte oamenii „din acelaşi banc“, o chestie pe care o făcea de ani buni, îl înregimentase şi pe nou-venitul Mihai între ai casei ) că are oarece de lucru, iar Floriana şi oaspetele ei se hotărâră s-o însoţească până-n centru, într-o plimbare de duminică. Se îmbarcară într-un troleibuz pe direcţie, se învârtiră o vreme pe Corso, intraseră toţi trei în biserica unde se aflau moaştele sfântului ocrotitor al locului. S-au şi fotografiat lângă faimoasa fântână din preajmă, Jupâna făcând pe artistul, apoi Floriana plecă acasă iar Mihai declară că vrea să meargă cu Corina la miting. De fapt femeia îşi dorise asta cu intensitate, şi el, în lipsa altui program mai ademenitor, se conformase.

–         Ia zi, o să fie  cineva gelos dacă ne vede împreună prin târg?

 –     Nu. N-are cum să afle, locuieşte în alt oraş şi ne vedem doar  o dată pe săptămână, în plus e chiar un tip normal, nu-i paranoic, şi nu I-am dat niciodată motive să nu aibă încredere în mine.

Aveau să se despartă o oră mai târziu. „Mişto diviziunea asta a muncii, se strâmbă ea: eu la redacţie, să-mi fac articolul, gaşca – la ştrand, în formulă extinsă: cu Mona, cu Andrei…“ Şi-ar fi dorit să se ducă la scaldă cu ei. Numai că avea treabă şi, în plus, nu mai călcase printr-un asemenea „loc de pierzanie“ de vreun deceniu. Cândva îi plăcuseră soarele, apa, felul în care-i stătea costumul de baie. Acum…tempi passati. „Vine o vreme, cugeta ea, când oglinda nu te mai flatează, ţinuta sumară nu-ţi mai vine bine, ajungi să eviţi să te expui în lumină crudă. Pentru Corina momentul se ivise când avea cam   douăzecişicinci de ani, iar de-atunci trecuse ceva. N-avea tinereţea Monei şi-a lui Andrei, nici dezinvoltura Florianei pentru care ştrandul însemna, simplu, apă, înot, bălăceală şi libertate în ciuda anilor şi-a kilogramelor în plus. Culmea, deşi avea o burtă şi-o vârstă rotunde, Jupâna era, categoric, frumoasă. Un chip strălucitor, ochii de lumină, sânii bombaţi şi picioarele bine desenate o făceau încă dezirabilă pentru destui bărbaţi, doar că ea se gândea mereu la fostul, cel plecat, Ioachim, tatăl lui Andrei. „Pe când eu n-am fost aşa nici în adolescenţă, ce să mai… Bine măcar că Dorin mă iubeşte oricum. Slabă, grasă, veselă, tristă, de cinşpe sau o sută de ani, pentru el îs tot aia. Deh, ca-n prima zi! Şi mai zice că- i un tip raţional“. Femeia surâse gândului. La sfârşitul săptămânii urmau să se împlinească patru ani de când erau împreună, îi trecu prin minte în vreme ce-şi scria story-ul la computerul din redacţie. Baie, soare…I-ar fi plăcut ideea, dar era mult prea târziu. „O să fie altădată. Altădată spre niciodată.“ Concluzia n-o deranja.

Cu  trupa s-a întâlnit abia spre seară, din nou acasă la Floriana. Râsese din nou, cu poftă. Ba chiar – aici amintirea devenea vag înceţoşată  –  mai ştia că-i spusese lui Mihai în maşină, când porniseră spre gară cu Jupâna la volan, că la fel s-a întâmplat când alte vieţi ale lor se intersectaseră. Le făcuse întotdeauna plăcere să glumească unul cu celălalt. Iar modelul părea a se repeta la nesfârşit: se întâlneau, se iubeau, se urau, se amuzau împreună, se blestemau, se despărţeau,  mureau. Ordinea evenimentelor nu era mereu aceeaşi, esenţa însă da. Se regăseau şi povestea începea din nou. De pe foile vechi se ştergea scrisul de demult doar pentru ca altul, proaspăt, să se-aştearnă. Un palimpsest cobora de Sus, sute, mii de ani nu mai aveau însemnătate, iar clipa – clipita – redevenea veşnicie. Şi-au luat politicos la revedere, schimbând numere de telefon şi adrese de mail, apoi Corina se întoarse, la capătul unui weekend mai altfel, la viaţa ei obişnuită. Cel puţin aşa încercase, pentru o destul de lungă perioadă, să creadă. Timpul curgea firesc  între preocupările diurne de serviciu ( noroc cu obligaţiile redacţionale,  o ţineau prinsă într-un real în faţa căruia raţiunea n-avea motive să depună armele ) vizitele dese pe strada Luminii, practica Reiki şi, desigur,  serile şi nopţile de miercuri petrecute în compania lui Dorin. Prima fusese chiar sărbătorirea celor patru ani de…convieţuire paşnică şi decursese după ritualul încetăţenit. Flori, o masă la restaurant, tandreţe. Femeia însă nu se simţea în apele ei, iar omul  o găsea, la rându-i, schimbată.

–         Ce-i cu tine? Eşti…nu ştiu…Îţi strălucesc ochii într-un fel…Aproape că nu te pot privi. Şi fumezi mai puţin! Tot Universitatea Nevăzută e de vină?

–         Tot!

– Ştii bine ce părere am eu despre toate prostiile alea, dar dacă ai ajunge să te laşi de ţigări zău c-aş începe şi eu să cred  că  vrăjile voastre funcţionează, îi spuse Dorin la „masa aniversară“. Renunţase la tutun cu ani în urmă şi era extrem de mândru de asta, dar pe Corina nu izbutise s-o convingă să-i urmeze exemplul. Dialogul continuă fără hopuri, cei doi se simţeau în largul lor împreună,  nu „tricotau tăceri“, iar seara festivă fusese, până la urmă, ok. Mă rog, un ok pentru care, cel puţin de-o parte, s-au depus oarece eforturi… Femeii nu-i era gândul la iubitul ei şi nici la dragoste. Sâmbătă avea să primească iniţierea Shamballa Reiki, iar subiectul ăsta o interesa mult mai mult decât afacerile romantice. Amânase destul sesiunea de acordaj pe acest sistem, de teama „bubuielilor“ despre care ştia că vin odată cu deblocarea unor straturi karmice. Nu stătuse să cerceteze amănunţit tot ce făcuse în vieţile anterioare, dar bănuia că de pe-acolo se poate abate asupra ei un nor negru.  Comodă din fire, de fapt, dacă era s-o zică pe-a dreaptă, leneşă până la graniţa patologicului, ştia  şi c-ar fi trebuit de multişor să se pună serios pe treabă ca lucrător al Luminii. Alţii, din aceeaşi promoţie, aveau deja cursanţi, pacienţi, ea mersese mai încet. După Shamballa ritmul urma să se accelereze şi nu era convinsă că va ţine ritmul. Până la urmă cedase presiunilor lui Mihai ( vorbeau zilnic pe messenger, iar el insistase ca iniţierea să aibă loc cât mai curând, maestră fiind Floriana ), deşi nu se abţinuse să nu cârtească: avea încredere în Jupâna, dar până atunci fusese exclusiv discipola unor bărbaţi. Darian Câmpineanu…istorie antică şi aceea. În urmă cu vreo două veacuri, pe când Corina era o copilă sărmană într-un cătun din stepa rusească, el – vraci  bătrân şi cu faimă – îi făgăduise s-o ajute să scape de necazuri.  Promisiunea de-atunci nu s-a mai

împlinit din cauza depărtărilor mari, de străbătut luni întregi, iar doctorul venise în oraşul ei de azi ca să-şi ţină cuvântul dat demult. De la el primise iniţierile Reiki. Îi purta şi-acum acelaşi respect de odinioară, ba chiar îi vorbise vreo patru ani cu dumneavoastră, deşi erau practic de aceeaşi vârstă. Ar  fi aşteptat pentru noul acordaj până la proxima lui vizită în zonă, dar trebuia să se grăbească. De ce? Deocamdată habar n-avea.

Read Full Post »

Soneria  insistentă a telefonului o făcu pe Corina să tresară…

„Hm, îşi zise, n-am chef să răspund. E sâmbătă, singura mea seară liberă, să mă lase toţi în pace. Gata, vreau să mă odihnesc…“ Trase cu sete din ţigară, încercând să reintre în lumea filmului pe care-l urmărea la televizor, după cum îi plăcea să spună, „cu juma’ de interes“. “Ţârrrrrrrrr! Cel de la capătul celălalt al firului nu voia să renunţe aşa uşor. „Precis e Floriana, gândi. Ce-o fi vrând, Doamne? Are o urgenţă sau doar chef de poveşti?“

Se obişnuise s-o vadă aproape zilnic, în fond locuia la câteva străzi distanţă, la capătul unui drum de cinci minute, pe prietena aceasta cu totul specială care-i intrase în viaţă cu cinci ani în urmă, şi-i devenise, între timp, atât de dragă. Drept e că, uneori, prea obosită după o zi de muncă, nu-i mai ardea să vadă pe nimeni, se ascundea în bârlogul ei de la etajul al patrulea al blocului sumbru, ceauşist, îl lua în braţe pe Mi, motanul tărcat, şi trăgea obloanele. Singuratică dintotdeauna, îşi încărca bateriile tăcând, se distanţa de cei din jur şi se adăpostea în cubul ei de aer, nu înainte de a fi dat realitatea pe uşă afară. O deranja orice intruziune în această mică lume izolată pe care şi-o construia dinadins, o irita acum chiar şi acest telefon al Florianei. Hotărî  să răspundă. „Dacă mă cheamă la ea, îi zic că-s în pijama şi mă pregătesc să fac o baie. Mai am şi mâncarea de mazăre pe foc…Ce sărăcie, îi ora nouă!“, mai apucă să-şi spună înainte de a auzi în receptor glasul ferm al Jupănei.

–         Ceau! Hai până la mine!, lansă scurt Floriana, în stilul acela milităros pe care Corina i-l ştia prea bine.

–         Hai mă, îs în pijama, am umplut cada, potolu-i pe aragaz, ne vedem mâine…

–         Nu, vino te rog acum!

O nuanţă ciudată, imperativă, colora glasul femeii. Corina decise să-i facă pe plac, deşi întrucâtva agasată de ideea de a-şi părăsi colţişorul confortabil, de a se reechipa în „ţol de stradă“ şi a se duce pe strada Luminii, unde o aşteptau scări de urcat. Floriana stătea tot la patru…

Ajunse, un pic agitată,  şi intră fără să mai sune sau să bată, după regulile casei, curioasă să vadă, de fapt, care-i problema. În bucătărioara caldă, primitoare, Jupâna o aştepta stând de vorbă cu un tip. „Uff, numa’ de socializat n-am chef la ora asta, îşi înăbuşi o grimasă. Hai, frozen chicken, fă pe comunicativa!“

–         Salut.

–         Salut.

–         Corina, el e Mihai.

Aşadar ăsta era acel Mihai din Bucureşti, amicul Florianei, omul cu care de altminteri se şi conversase odată, pe mobil, când avusese nevoie de nişte informaţii despre programul unei ambasade din capitală. Ştia că era şi el sau, mă rog, fusese până la un punct unul dintre „câmpinei“, discipol al doctorului Darian Câmpineanu, maestru Reiki pe mai multe sisteme.

–         Aaa, celebrul Mihai, făcu,  întinzându-i mâna în vreme ce, în minte, continua fraza cu un prea puţin politicos „şi de ce-ar fi trebuit, mă rog, să te cunosc şi pe tine?“ Îmi pare bine! Eu sunt Corina.

–         Ha…Celebrul!.. Să nu pierdem vremea. Mă cheamă Mihai, spuse bărbatul fără s-o privească în ochi. Se uita cumva pieziş, printre gene, de parcă ar fi întrezărit ceva nu la, ci în jurul femeii uşor derutate care tocmai i se prezentase. E clar, conchise el cu voce tare după câteva secunde de tăcere. În alte vieţi am fost iubiţi, am fost amanţi, am fost de toate, numai căsătoriţi n-am fost…

„Ooops, le vede şi el, se miră Corina. Încă una din străvechile mele cunoştinţe. De-aia mi-a sunat atât de familiar vocea lui atunci, la telefon. Păi ne ştim de când lumea. Deh, ne-om fi şi  drăgostit, de unde să ţin minte după sute de ani? Da’ acu’ cică ar trebui să zic şi io ceva, că prea stau ca muta. Hai, sălbăticiune, bagă text, spune-i ceva deştept lu’ Mihai ăsta !

–         Ne ştim de când lumea, asta-i evident, replică femeia, lăsând eternul monolog interior să-şi deruleze banda: „ mare baftă că e, la fel ca mine şi Floriana, de la Universitatea Nevăzută, măcar n-o să fiu nevoită să bat câmpii pe te miri ce teme  plicticoase.“

Universitatea  Nevăzută era…numele de cod pentru Şcoala de Reiki. Aşa-i spunea Dorin, iubitul Corinei. Doi bani nu dădea omul pe preocupările astea esoterice. Se distra pe seama lor de câte ori  i se ivea prilejul, de pe poziţiile ateului  înverşunat, mândru de inapetenţa lui înnăscută pentru un Dincolo ce i se părea deopotrivă iraţional şi rizibil. În cei patru ani petrecuţi împreună, se obişnuise şi ea cu faptul că puteai discuta orice cu Dorin, absolut orice, mai puţin despre spiritualitate, religie, divinitate. Pur şi simplu n-avea…glandă pentru aşa ceva. Punct. Se născuse, vorba aia, „without fără“, ba se mai simţea şi superior din cauza asta, doar că, bine educat ( un lord autentic din specia pe cale de dispariţie a masculilor care coboară primii din tramvai să dea mâna însoţitoarei), punctual până la fanatism şi parolist până-n obsesie  nu încercase s-o abată niciodată din drumul ales, chiar dacă-l privea doar ca pe un hobby mai cu dungi şi picăţele.

Cei doi îşi respectau reciproc convingerile, iar povestea lor de amor fusese una lină, fără sincope, fără traume, fără scene tari. Exact ce-i trebuia ei.  Pe plan intelectual evoluau în acelaşi perimetru, aluziile culturale n-aveau nevoie de translator, iar umorul amândurora făcuse ca bizara combinaţie dintre un „sceptic“ şi o „mistică“ să funcţioneze binişor. Râdeau în hohote, la unison, repetând bancul cu definiţia ateului. „Un tip elegant, tras la patru ace, care n-are unde să se ducă“. Ne-am iubit, zici? O fi…continuă ea conversaţia în bucătăria Florianei. „I-auzi“, comentă tăcut în vreme ce-şi aranja coafura.

–         Da. Uite! Şi-acum te-ai şocat, nu ştii ce să spui, nu-i aşa? Iar femeia din tine reacţionează. Îţi mângâi părul fără să vrei. Asta înseamnă…

–         Înseamnă nimic, îi tăie ea elanul verbal, puţin stresată. Tocmai ce m-am spălat pe cap, cunosc şi eu teoriile alea cu limbajul gesturilor. Mare scofală! Apoi scotoci febril în poşetă, după ţigări. Fumătoare pasionată, simţea nevoia de tutun ca de aer.

–         De ce fumezi?

–         Din nesiguranţă! Era chiar răspunsul sincer. Nu apucase să-l învelească în stanioluri,  nici să „mintă monden“. Lăsase micul ritual al aprinsului ţigării şi perdeaua de fum să se aşeze ca un ecran între ea şi interlocutor. Se simţea agresată, între oameni nou intraţi în peisaj se retrăgea în postura comodă a observatorului tăcut, prefera colţurile de umbră şi nu…luminile rampei. De obicei ţinea figura, cei din jur păstrau distanţa. Nu şi acum. Acestui Mihai nu părea să-i pese de inhibiţiile ei.

–     Vezi că ai deja primele trei chakre închise, ăsta-i efectul fumatului ! spuse bărbatul pe un ton tranşant, aproape dur. Lasă-te de prostia asta, îţi face rău din toate punctele de vedere.

–         M-aş lăsa, dar nu pot. Adevăru-i că-mi place.

–         Nu-i nimic, n-o să-ţi mai placă.

„Măi să fie, da’ ce sigur eşti, băiete, de tine! Că şi poate cineva da asemenea verdicte în legătură cu alegerile altcuiva! Vreau să fumez şi o fac, nu mă justific în faţa nimănui“, gândi Corina exact când în bucătărie intrară Andrei şi Mona, fiul şi nora Florianei, gălăgioşi şi cu poftă de taifas. Har Domnului, nu mai era nevoită să vorbească, putea să  redevină un simplu spectator. Îşi aprinse o a doua ţigară şi trase fumul adânc în piept.

Asta ar fi trebuit s-o liniştească. Între ea şi lume, o ţesătură aburoasă cu aromă de tabac avea întotdeauna darul de a funcţiona ca un zid de protecţie. Numai că…deschise ochii larg. Ce se petrecea aici? Ţigara n-avea gust, dispăruse cu totul senzaţia aceea care-o făcea să rămână în rândul „vicioşilor lipsiţi de voinţă“ care nu pot să se lase de tutun. Mai trase un fum, de verificare –  la fel, apoi încă unul. Abia atunci realiză că Mihai îi urmărea mimica şi gesturile cu un aer amuzat şi cu aceeaşi uitătură îngustă.„Te pomeneşti că mi-a pus spaţii radiestezice pe ţigări!“ Teoria de la Universitatea Nevăzută o învăţase că se poate, ba chiar şi cum anume se procedează, aşa că nu i se părea exclus ca omul din faţa ei să-i fi jucat festa. Era evident că-i plac trucurile de genul ăsta.

–         Uff, ce- i  asta, nu mai pot fuma!, pufni ea stingând ţigara cu ciudă. Mihai râdea în hohote, cu capul dat uşor pe spate.

Sunetul acela şi felul anume în care-şi sticlea dinţii o poartă pe neaşteptate în alt timp, în alt loc. Râsul bărbatului se transformă în altceva, un zgomot ritmic de paşi pe un drum îngust, pietruit, mărginit de clădiri înalte cu siluetă longilină. E tot ea, dar alta, altminteri, aşteaptă în poarta boltită a uneia dintre casele acelea, purtând pe umeri o pelerină amplă, neagră, cu glugă… Oraşul –  e cu siguranţă un oraş –  doarme luminat de lună. Femeia poartă părul lung şi e tânără,  o ştie,  sentimentul acela intens care-i spune că are toată viaţa înainte e inconfundabil.

Se crede invulnerabilă, când ai douăzeci de ani nu există nici nefericire, nici moarte. Sunetul paşilor pe caldarâm se aude din ce în ce mai aproape. Cel aşteptat a venit, e aici. „Sper că n-am lipsit de-aici o eternitate, ciudat cum m-apucă evadările astea aşa, din senin! Măcar de  le-aş putea controla în vreun fel, să ajung unde vreau eu, nu unde poftesc dumnealor. Dar să mai băgăm un tutun“, îşi spuse femeia. Jocul obişnuit al  deschisului pachetului, scosul ţigării, aprinsul brichetei izbutiră s-o „împământeze“, iar comesenii, din fericire, nu se ocupau de ea. Multă vreme considerase că aceste ieşiri în lumi stranii, unde se trezea deodată părtaşă unor istorii pe care nu le putea anticipa în vreun fel, călătoare prin locuri şi timpuri străine, sunt simple toane ale imaginaţiei. I se spusese, i se repetase la nesfârşit, încă din copilărie, cum c-ar avea fantezie bogată. Doar că, din  câte ştia ea, universurile pe care le creezi intenţionat sunt un regat unde te afli stăpân deplin: tu hotărăşti cine-ţi sunt supuşii, ce fac ei, cât de strălucitor îţi e palatul.

„Filmele“ pe care le vedea păreau a ţine alte legi, căci nimic din ceea ce i se derula pe ecranul minţii nu era nici ales, nici provocat, necum controlat de ea însăşi. Şi nici halucinaţie nu era, pentru că nălucile nu înghiţeau niciodată realitatea. Ea se retrăgea doar un pas, cât să lase loc tuturor acestor vedenii, dar rămânea prezentă, aşa cum se-ntâmplă cu un fond sonor care se estompează ori cu imaginile care trec pe „blur“ când te concentrezi asupra unui singur subiect, asupra unei unice preocupări. Concretul şi metarealitatea puteau exista în paralel, respectându-se reciproc, doi adversari ce nu-şi încalcă teritoriile.

Atunci şi Acolo păreau să fi făcut un pact cu Aici şi acum. Trecutul îşi leapădă solzii, zeci, sute de vieţi trăite, mii de gânduri, de păcate, de bucurii, de poveşti. Nu sfâşia vălul uitării, lasă-ţi la locul lor vechile chipuri. Din Lacul Amintirii să nu bei, să nu bei, nu rupe încă mreaja ce ţine totul laolaltă. Altminteri îţi va fi greu, vei plăti, vei lupta, vei muri. O parte din ce eşti îşi va găsi sfârşitul. O Parte din Ce Eşti îşi va Găsi Oricum Sfârşitul, auzi Corina. Iar ţigara, din nou, nu mai avea gust. Ce-a mai fost în seara aceea, ce vorbe s-au  spus – ea n-avea, peste-o vreme, să  ştie. A  fumat – de data asta fără probleme, a mai vorbit cu Mihai, apoi, târziu, a plecat către casă. Îl lăsase pe bărbatul acela să-i spulbere barierele minţii, să scormonească înlăuntrul gândurilor ei. Se opusese la început, apoi cedase. O aştepta o noapte lungă.

Ajunsă din nou acasă, mai stătu o vreme să analizeze evenimentele prin care tocmai trecuse. Făcea asta uneori. Întocmea, cum îi plăcea să spună, fişa zilei ce se încheia, iar sâmbăta aceea fusese „de-a  dreptul peste stângul“. Mihai…straniu personaj! Ha! De parcă ea însăşi n-ar fi fost îndeajuns de…atipică aşa cum se ştia dintotdeauna, cu un picior în realitate şi celălalt în cine  ştie ce lumi. Adormi repede, bucuroasă că venea o dimineaţă de duminică, una fără teroarea ceasului deşteptător. La muncă trebuia să ajungă mai târziu, după-amiază. Şi totuşi, nu anticipase corect. Scurtă i-a fost noaptea: la ora şapte era deja în picioare, trează-trezuţă, odihnită ca după saisprezece ore de somn. Asta ce mai era? Nu înţelegea.

Matinală nu fusese niciodată, iar sâmbăta şi duminica erau zilele ei de răsfăţ, cu ore bune petrecute-n pat, ceasuri de lectură, picoteală şi „visătorie“, alt cuvinţel din vocabularul „secret“ al femeii: vis şi călătorie…Categoric, dimineaţa asta era altfel, iar ea nu-şi găsea locul prin casă. Ce să faci duminica aşa, cu noaptea-n cap? Hotărî să bea o cafea în pace, să fumeze câteva ţigări şi să treacă din nou pe la Floriana. Până-şi lua ea doza de otravă, oamenii din strada Luminii se vor trezi  şi ei. Chiar nu voia să-i deranjeze, şi-apoi Jupâna, cât o fi fost ea de prietenă bună, nu era învăţată cu vizite de-astea pe soare nerăsărit ( ei, vorba vine, era în iunie, astrul în cauză făcuse ochi mult mai repede decât ea ).

Mai tândăli o vreme în faţa ceştii de ness, apoi îşi aplică scurt o sesiune Reiki de curăţire. N-avea chef deloc să-l asculte pe Mihai ţinându-i o predică despre cum s-ar cuveni să se folosească mai mult de cele învăţate referitor la lumea spirituală. Colac peste pupăză, se părea că-i era ruşine să apară în faţa omului aceluia fără să fi acordat suficientă atenţie celuilalt chip al ei, cel non-vizibil. De ce? Nu stătea să taie firu-n patru. Poate fiindcă ştia că amicul Florianei are ochii sufletului deschişi. Nu-i ascunsese faptul că putea să privească dincolo de toate măştile Corinei. „Hm, slab mai stai, fato, la capitolul apărare, dacă te laşi aşa uşor prădată de…vesta antiglonţ!“, îşi zise, deşi era conştientă că exagera. Platoşa ei era bunicică. Nu întâlnise prea multă lume care măcar să încerce s-o neutralizeze, iar dintre temerarii care o făcuseră reuşise unul singur. Străvechiul ei prieten, Valeriu. „Chiar, care-o mai fi viaţa lui Val?, se întrebă. O să-l sun zilele astea.“ Încuie uşa apartamentului şi plecă la Jupâna.

„Doamne, da’ nesimţită mai pot fi, i-am trezit pe ăştia din somn, săracii. Şi doar nu-s obligaţi să-mi ţină mie  companie, obosiţi cum sunt, doar fiindcă nu mă lasă piticii să mai stau în pat“, se boscorodi singură, aşteptând ca Floriana şi Mihai, cu ochii cârpiţi încă, să-şi facă intrarea în bucătărie. „Acu’ asta e, promit că nu mai fac…“ Curând, în  jurul mesei, la un ceai, se însufleţi şi conversaţia.

–         Cum ai dormit? Vru să afle Mihai, zâmbind cu subînţeles. Eeeee…şi ce prostioare ai făcut aseară, după ce-ai plecat de-aici?

–         Niciuna!, răspunse ea „…ok, dacă nu cumva faptul că m-am gândit prea cu foc la seara de ieri n-o fi o tâmpenie majoră, normal!“, mai completă în aparte.

–         În schimb văd că te-ai apucat să-ţi foloseşti mentalul, adăugă bărbatul.

„Da, bine, să nu-mi zici că ştii de ritualul meu de curăţire din dimineaţa asta, replică ea în gând. Dormeai, de unde să afli – şi cum – ce fac io la mine-n vizuină?“

Dialogul continuă pe un ton lejer, presărat cu izbucniri de veselie, tangentând flirtul într-un fel care – culmea! –  n-o incomoda pe Corina, în pofida aversiunii ei funciare faţă de orice aducea a cochetărie. Detesta frivolitatea discuţiilor ce se ţes între un el şi o ea care, mă rog, poate se plac reciproc într-o oarecare măsură, o crispa jocul gesturilor şi-al privirilor, genul acela de tensiune electrică umplând spaţiul din preajmă. Şi totuşi, acolo, în bucătăria Florianei, se lăsase în voia acestui dans de societate pe care nu obişnuia să-l practice. I-ar fi fost necesară mai multă libertate decât îi oferea propria armură. Aceea se lipise de ea până-ntr-acolo încât nu observase că s-au rupt deja o parte din chingile care-o ţineau încorsetată. Vorbea, râdea…

„N-aş şti să explic nici când anume, nici în ce fel am început să simt cum câmpurile mele  cresc şi se luminează, notă mai apoi în jurnal. Fire lucind, culori incredibile se desfăceau din mine. Albastrul cerului se împletea cu nuanţa suavă a petalelor de trandafir, galbenul soarelui şi oranjul făceau vârtejuri, verdele pal, strălucitor, urca pe spirale violete. Un curcubeu viu creştea în jurul meu, umplându-mă de bucurie. Mă simţeam uşoară, înaripată. Zburam în Lumină. Ceva se schimbase şi la nivelul stării mele de percepţie, altminteri n-ar fi fost cu putinţă nici viziunea Lupului Alb. Mihai tocmai ne împărtăşea câte ceva despre experienţele lui în materie de şamanism, despre întâlnirea cu animalul totemic pe care-l putea acum invoca după vrere. A fost destul să-şi cheme Lupul pentru ca tăcerea să se-aştearnă într-un  timp suspendat. Am pătruns şi eu pe uşa poveştii ca să văd o frântură de Dincolo. Aducea cu un câine, era însă uriaş. Mă privea cu ochi reci, de la anume depărtare, încremenit. În mod paradoxal, nu-mi era teamă deşi, în realitatea diurnă, de multe ori mă speriam chiar de câte-un biet căţel de pripas. Eşti prea mică, mi-a spus.  Marele Lup Alb îmi vorbise. Asta dacă nu cumva trecusem graniţa spre nebunie. Apoi imaginea păli şi se stinse. Eram din nou pe Pământ“.

Mona şi Andrei veniră şi ei la o ţigară, iar Floriana puse masa. Rubicondă, pofticioasă şi etern generoasă ori de câte ori pregătea mâncare pentru cei din jur, adora hrănitul oaspeţilor, iar bunătăţile se cereau întotdeauna onorate până la ultima consecinţă.  Să laşi ceva în strachină era inadmisibil, echivala cu o ofensă profundă.

–         Eşti pretenţios? îl întrebă Jupâna pe Mihai, în vreme ce-l servea cu minunăţiile culinare în care pusese, după cum nu ostenea nicicând să precizeze, „simboluri Reiki şi mult suflet“.

–         „Chiar aşa, eşti pretenţios…în dragoste?“ gândi Corina, surprinsă de propria-i curiozitate vizavi de omul de-alături.

–         Când e vorba de mâncare, nu-s! îi răspunse el Florianei.

„Nu se poate, ăsta m-a auzit! A înregistrat prostia la care m-a dus mintea. Uf, şi…uite la mine, acu’ încep să roşesc ca o caraghioasă. Na, n-are cum fi adevărat. Bine, e telepat omul, dar tărăşenia asta nu mi se întâmplă mie!“, se alarmă femeia. Inima îi bătea săltăreţ, îşi simţea obrajii arzând. Peste marginea farfuriei, Mihai se o privea zâmbind, cu ochii mijiţi.

Read Full Post »