Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Aprilie 2010

Îmi aud doar paşii, iar ritmul e acelaşi cu al unei tobe ce pare să răsune undeva în depărtare. În mintea mea se deschid porţi spre tărâmuri stăpânite de alte legi, unde trăiesc făpturi nemaivăzute. E de-ajuns să clipesc şi lumi tainice încep să se dezvăluie…N-aş fi crezut niciodată că drumul către ele începe cu o simplă mişcare a pleoapelor. Sub obloanele ochilor, tivite cu gene, stau şi-aşteaptă altele încă mai subţiri. “Doar să ai curajul să le ridici, spuse Vocea, să nu te temi de steaua care-ţi licăreşte în frunte, nici de puterile ei. Să vrei să priveşti în jur, fără nelinişte şi fără tremur, să voieşti să ştii, dar nu cu dinadinsul, să afli că minunile se iscă întocmai ca gândul: cât ai clipi. Când vin să te-ntâmpine, ieşi înaintea lor. Îmblânzeşte caii nărăvaşi ai inimii. Aruncă în urmă vechile straie, îmbracă veştmântul sărbătorii dintâi. Şi taci. Apoi adu-ţi aminte cântecul lui Orfeu. Învie glasul de demult al Lirei. Aşa vei putea trezi Pădurea, iar toţi supuşii ei te vor urma, de vei voi. Smulge uitării vaierul ce te-a adus, Euridice, dintre umbre. Străvechiul imn se va întoarce-n Tracia, în locu-anume unde s-a născut…” Fluier încetişor, ca-ntr-o doară, un cânt care se dezleagă-n mine, iar foşnetul arboretului din preajmă se, parcă, însufleţeşte. Treptat, de după trunchiurile copacilor şi de sub frunze, dindărătul tufelor ce ţin marginea drumului răsar popoare fabuloase. Spiriduşi cu pălării verzi şi panaloni bufanţi, bine strânşi sub genunche, zâne micuţe, aripate, lucind în curcubee mărgărităreşti, neamuri ce se arată ochilor mei ca nişte globuri aurii, cu vălureli lichide, plutind şi ele prin văzduh. Apoi făpturi greoaie, rostogolitoare, fără picioare şi cu chip bolovănos. Şi fiarele ce îndeobşte îşi au sălaşul prin pădure, doar că-ndulcite, dornice să vadă cine anume le-a atins meleagul şi cum de ştie ce cânta Orfeu. Fac plecăciuni, trimit bezele, schiţează paşi de menuet, salută. Undeva în mijlocul cărării late pe care păşim, în centrul unui cerc de soare, mult mai departe, se văd trei Doamne Albe dănţuind în lumină. Să fie iele? Să fie…năluci? Alergînd poticnit, un omuleţ cât palma ajunge şi el în mulţimea ce stă pe margine de drum. Şchiopătează, s-a lovit la un genunchi. Trimit semne de Lumină spre el, mai apuc să văd cum o tichie minusculă saltă-în aer, apoi trec mai departe. Ne apropiem de-un pod. În clipocitul apei, zvârlugi albastre, alte făpturi, fete înot, mici cât păpuşile, cu trup subţire şi plete lungi, unduitoare, vii. Mă opresc din cântat, iar Pădurea redevine ce era…un loc frumos, în culorile toamnei, cu frunze foşnind şi…cam atât. De la pod nu mai e mult până la mănăstire, dar şi aici am ceva de făcut. Apa e hotarul, odată trecută de partea cealaltă n-am să mai am voie să privesc în urmă, fie ce-o fi. Merg. Între mine şi ceilalţi se cască hăuri, nu-mi pasă, merg. Drumul mă duce unde e s-ajung, nu  mai dau îndărăt. Suntem noi, numai noi. Numai eu şi Pădurea. Iar liniştea-i aşa de mare ca într-o catedrală uriaşă. Merg. Mă risipesc în fiecare frunză, mă răstignesc pe fiecare trunchi, sunt rădăcină şi cu fruntea ating soarele. Merg.“

Read Full Post »

„Odată plecaţi de la Nelu, hotărâserăm că vom traversa, din sat, câmpul şi-apoi o pădure ca să găsim mica mănăstire şi să ne închinăm Sfintei Parascheva, a cărei sărbătoare dă hramul schitului. Pornim, aşadar, prin soare, pe dolmă – o ridicătură de pământ ce înconjoară ca un inel o vastă întindere de iarbă pălită, fremătând în vântul dulce al toamnei. Toţi câinii răzleţiţi dincolo de ultimele aşezări omeneşti ale locului ne latră şi încearcă să se apropie. Ceva îi opreşte. Ca de-un zid se lovesc de vrăjile pe care le-aruncă asupra lor Şamanul, privindu-i în adâncul ochilor şi poruncindu-le să ne lase calea slobodă. Zăvozii urlă, înfrânţi, însoţind cu privirea cei trei oameni. Ei pot să vadă că, lângă noi – Mihai înainte, la mare depărtare, eu urmându-l, cu Floriana după mine –păşesc făpturi ce nu se-arată decât celor cu minţile duse, pustnicilor, înţelepţilor, copiilor şi fiarelor ştiutoare. Merg prin soare, întind braţele-n lături, sunt atât de mare încât pot cuprinde deodată Cerul şi Pământul, sunt Nimic şi sunt Veşnicie. Sunt. Cineva îmi vorbeşte. Nu pot să n-aud, n-am cum să fug de cuvintele care-mi răsună-n urechi, simt că trebuie să le-nvăţ pe de rost, să mi le încrustez în minte, să le port în suflet, să le dau mai departe… Şi fiecare zi să-ţi fie sacră sacre iubirile şi sacre tristeţile sacre faptele mari ca şi cele mărunte, pentru că tot ce am creat Eu este sfânt, iar voi lucrul Mâinilor mele sunteţi. Caut febril un petec de hârtie să notez toate astea, cu sentimentuil clar că ele-mi vor sluji cândva într-un fel anume. Au fost spuse mereu, de la-nceput. Ni s-au tot reamintit, în chipuri nenumărate, doar că n-am vrut să le dăm ascultare, iar sfinţenia clipei n-am simţit-o decât arar, când eram fericiţi. Ori poate s-a întâmplat tocmai de-a-ndoaselea, am încetat să trăim intensitatea aceea scurtă şi neaşteptată pe care unii o numesc fericire fiincă am închis porţile sacrului necrezând că ele se deschid la tot pasul. N-am înţeles la timp că marile daruri vin întotdeauna pe tăcute, că poate exista frumuseţe înafara desăvârşirii, dar niciodată înafara Tainei. Şi fiecare zi să-ţi fie…faptele mari ca şi cele mărunte… Îmi întipăresc vorbele în vârful degetelor mâinii drepte, să le conving să rămână acolo şi să curgă pe dată atunci când toate acestea se vor lăsa scrise. Ritmul cuvintelor e bătaia aripilor mele întinse, cântul lor e plecăciunea mea în faţa Universului. Pentru că tot ce am creat Eu este sfânt, mi se spune din nou. Sfânt…sfânt… Drumul ne-aduce iarăşi spre un petec de sat, case necăjite lângă care se-aşterne pădurea. Trecem pe lângă vaci placide, tolănite-n lumină, ochii lor calzi ne urmăresc pentru o vreme, apoi prin dreptul unor măgăruşi. Asini, îmi vine-n minte fărâmă de grai vechi. La feminin, asină, sună exact ca-n cronici. O văd şi pe ea. În pântecele umflat stă culcuşit pui cu urechi lungi şi botul umed, picioare fragile, aşteptând să pătrundă-ntr-o lume aspră cu vieţuitoarele ce-o umplu. Zâmbesc. Zâmbim toţi trei călătorii, ne-adunăm să facem mic popas, aşezaţi pe nişte buşteni. Doi căţei negri, blânzi, ne dau târcoale. Şi bineţe. Un cotoi sur, dungat, frate bun cu Mi-ul meu de-acasă, opreşte nu departe de mine. Râd Floriana şi Mihai…Normal! E pentru mine, o pisică toarce-ncolăcită pe coperta cărţii care sunt. Cu ochi sclipitori, tot poporul mâţesc poate s-o vadă fără greş. Ne ridicăm ca la comandă. De-aici încolo începe pădurea. Unde-am citit oare că ea e sinonimă spaţiului profund al subconştientului? În hăţişuri, la fel ca-n cotloanele sufletului, pândesc primejdii şi minuni, monştri fără nume şi splendori de neatins. Pentru început, nu zăresc altceva decât o cărare lată printre arbori foşnitori, înveştmântaţi în aurul şi mierea toamnei. Şi nici n-aud mai mult decât liniştea. Mergem mai departe. Răsfiraţi şi tăcând. Din nou el înainte, apoi eu, Floriana. N-avem nevoie de cuvinte. Zgomotul ar distruge pânza diafană care ne acoperă pe toţi. Suntem patru, şi fiecare tace despre altceva. Suntem patru. Noi trei şi Pădurea.„

Read Full Post »

Mi se lăsase dreptul să ascult, dar nu şi acela de a iscodi. A fost destul însă să-l aud pe Mihai zicând că, de fapt, odată cu mine, a mai primit cineva aceleaşi daruri, deocamdată neactivate, ca să-mi continuu cu voce tare gândul: Da, al Patrulea! Fraza am dus-o până la capăt doar în minte, privind pe geam spre peisajele ce fugeau în goana trenului. Patru au fost. Îşi ziceau fraţi, deşi nu erau din aceiaşi părinţi, ci doar coechipieri, copii crescuţi împreună. Doi băieţi, două fete: Eord şi Tamrian, Alia şi Hessra. Undeva, în neştiut, amintirile lor se intersectau cu ale mele, dar încă nu-mi era îngăduit să aflu tot. Să fi fost eu, aşa cum mi se păruse de când a început această poveste, fiinţa care-n steaua de unde-a coborât se numea Hessra? Sau…Cât a mai durat până să ajungem la Arad n-aş putea spune. Timpul curgea altfel, dens, un sâmbure de simultaneităţi smulsese cronologicul din matcă. Secundele se exfoliau, terenul sigur al realului îşi pierdea conturul şi puterile. Ştiu doar că, până la urmă, am ajuns la Nelu. Făcuse şi el şcoala lui Darian, cât să poată supravieţui în gura de iad care-i slujea drept cămin. Undeva greşise grav de ajunsese să-şi ducă zilele în acest loc înnegurat, populat de spirite legate de pământ, asaltat de demoni, fără om drag prin preajmă şi lipsit de vlagă până-ntr-acolo încât se deplasa cu greutate. Avea însă un soi de seninătate, un fel de tenacitate care-l făcea să nu abandoneze, să nu renunţe la lupta cu întunericul din  jur. Citea, cum putea, Psaltirea, mai aprindea lumânări, iar noaptea, când stihia din nevăzut se înteţea, aţipea în fotoliu, înconjurat de cruci. Ne chemase pe noi trei – Floriana, Mihai şi cu mine – ca să-l ajutăm în vreun fel. Case mai curăţisem.Nu era uşor, dar când erai pe fază şi urmai cum trebuie paşii, asistat de  Sus de Îngeri şi Ghizi Spirituali, de Maeştri sau de Sfinţi, puteai alunga entităţi malefice, dezlega blesteme sau duhuri neîmpăcate şi reda spaţiului puritatea care să-l facă locuibil. Asta, normal, dacă aveai Acceptul Divinităţii, unul ditre parametrii radiestezici măsurabil cu ansa şi raportorul. Pentru Nelu n-am primit permisiunea să intervenim astfel. Lui i se adresa doar mesajul transmis de Mihai, o adevărată lecţie despre smerenie, despre puterea rugăciunii şi felul în care un simplu Doamne ajută, spus din adâncul sufletului şi fără urmă de semeţie, cu deplina conştiinţă a propriei condiţii şi a faptului că, fără Tatăl, nimic nu ne stă în putinţă, poate deschide drum spre Cer. L-am ascultat cu toţii. Nu ale lui păreau să fi fost glasul profund şi frazarea atentă, cu pauzele amplasate aproape muzical într-un echilibru făcând întregul text să capete amplitudinea unui poem şi sonoritatea vibrantă a dangătului de clopot. Doamne, prin el vorbeşte acum Altcineva, un Arhanghel!, ţin minte că mi-am zis. Dar…de unde să fi ştiut eu cum vorbesc îngerii oşteni? Eram un om ca oricare, nu-i auzisem. Şi-atunci ce…cum apăruse această idee frumoasă, însă nebunească? Epifania se sfărâmase. Rătăceam din nou pe cărările rele ale îndoielii.

Read Full Post »

„Ştiam încă de miercuri seară că mă aşteaptă ceva, avea să scrie Corina mai târziu, în acelaşi caiet de însemnări început în iulie 2007, abandonat şi reluat din vreme-n vreme, iubit ca un altar şi urât ca o prea mare povară. Mi se transmisese că va fi vorba de o trecere, o probă pe care va trebui s-o îndur pe muţeşte, fără să-ntreb nimic, fără să cer ajutor, fără să mă sperii, fără să dau îndărăt. Am fost extrem de laconică în dimineaţa aceea de joi când, cu…aripile-n vânt, am poposit din nou pe Luminii, unde Floriana şi Mihai mă aşteptau. Trebuia să plecăm la Pecica, să vedem ce-i cu Nelu şi casa aceea a lui, înălţată peste loc de îngropăciune şi plină de duhuri neodihnite, apoi să ne-abatem pe la mănăstirea Bodrogu vechi, căreia nu-i călcasem pragul niciodată. Am luat trenul spre Arad şi ne-am găsit locul într-un compartiment gol. Am schimbat câteva vorbe fără importanţă, apoi s-a aşternut liniştea. Ca să treacă timpul, am făcut ce fac de obicei la drum: am început  să mă descânt. Să-mi cânt. Mi-au venit în  minte melodia şi versurile unui imn al Oastei Domnului, unul care deschide dimensiunile până sus, la Tatăl Ceresc. Ce frumos descria drama muritorului ce-şi recunoaşte condiţia în faţa Aceluia care l-a creat! N-am putere să înving/Nici slăbie să mă sting/ Doamne-ndură-te şi dă-i/ Vieţii mele alte căi. Aşa şopteam, cu ochii pe jumătate închişi, când am simţit că în mijlocul frunţii îmi explodează o stea de lumină. Senzaţia a fost atât de puternică, încât am tresărit ca electrocutată. Fire lungi, strălucitoare, se despleteau în punctul dintre sprâncene şi mă făceau să urc, dar altminteri decât până atunci. În creştetul capului, apoi deasupra lui, apoi încă mai sus  ( Doamne, cât de sus?) se desfăceau petale de flori, jerbe de raze multicolore. Creierul

îmi era în prag de scurtcircuit, prin trup treceau fiori ce-mi tăiau respiraţia. Am ridicat pleoapele doar cât să-l văd pe Mihai, cu privirile plecate şi mâinile la tâmple. Îmi transmitea…ce? Era o iniţiere: cele pe care le primisem deja pe diverse sisteme Reiki, dar şi pe şamanism mă făcuseră să înţeleg măcar atât. O iniţiere, desigur, dar care? Atât am mai apucat să gândesc înainte de a reintra în lumea aceea miraculoasă.  Cu o repeziciune de necrezut îmi coborau pe fire şerpuitoare, ca de ADN, simboluri multidimensionale, vii, active, spectaculoase ca focurile de artificii. Lumini orbitoare mă făceau să-mi agit globii oculari, scântei şi semne veneau spre mine, pregătite să mă locuiască. O neaşteptată schimbare de culoare mă făcu să rămân perplexă. Peceţi pe negru! Simboluri din Întuneric. Şi astea…de ce? Toate iniţierile mele de până atunci fuseseră pe Lumină, cu adâncurile cochetasem în alte vieţi, acum nu mă mai ademeneau. Şi atunci…de ce? De  unde vin, Doamne, acestea şi cum de nu mi-e teamă, cum de le primesc de parcă ar fi fost ale mele de la începuturi, de parcă le-aş fi ştiut, iar drumul vertical între Iad şi Rai mi-ar fi fost unul bătătorit, uitat, regăsit? Întunericul şi Lumina, Josul şi Susul, la mijloc – eu, un biet om pornit într-o călătorie a cărei destinaţie stă încă învăluită în taină. Du-te departe, nu se şte-n care parte, şi adu cu tine ce nici tu nu ştii prea bine, mi-am amintit pe loc îndemnul dintr-un basm românesc. Odată ieşită din starea de recepţie şi revenită cu picioarele pe pământ, mi-aş fi dorit nespus să-l pot descoase pe Mihai. Aveam o sumedenie de întrebări legate de cele întâmplate, însă fusesem somată să păstrez tăcerea. Abia vineri aveam dezlegare să vorbesc, în sfârşit. Trebuia să învăţ lecţia răbdării. Să ştiu, să pot, să tac. Ciudat! Virtuţile luptătorului. Nu mă gândisem niciodată la mine însămi în termeni atât de…războinici, nici măcar ca ostaş al Luminii. Nu eram soldat, ci un mic artizan care încearcă să facă voia lui Dumnezeu şi să-şi ajute semenii. Un fluture de-o zi, însufleţit de Raza de sus. Şi acum…Sute de întrebări creşteau în mine de-a valma. Dar nu. Puteam spune orice despre orice, dar nimic despre ceea ce, pentru început, se numea, simplu, Iniţierea.

Read Full Post »

„…Un Sanctuar să fie orice spaţiu prin care treceţi, loc sfânt oricare dintre odăile voastre. Şi rugaţi-vă împreună, ca să nu vă secătuiască puterile. Aveţi grijă să nu cădeţi, nu daţi crezare acum nici celor mai frumoase dintre gândurile voastre. Vor fi doar gânduri de om, iar omul din vina lui însuşi s-a mai prăbuşit şi altădată. Păşiţi acolo unde nimic nu vă mai atinge şi unde nu există altceva decât Lumina. Aici în Cer sunteţi liberi şi puri, Copii Mei. Rugaţi-vă împreună ca să nu vă pierdeţi şi vi se va îngădui să vă regăsiţi după ce trece cumpăna dintre a Învinge sau a Muri. A Învinge sau a Muri…A ÎNVINGE SAU A MURI…NU MAI E TIMP…RUGAŢI-VĂ ÎMPREUNĂ“. Apoi Vocea tăcu. Un uruit ciudat, ca un zgomot de fond venit de departe, îi luă locul. Corina trecu iar linia dintre lumi. „E întuneric aici şi mi- e frig…frig…Nu văd nimic, iar Orfeu a plecat. Unde e şi de ce nu vine? Mi-e greu fără el şi o ştie… Unde e…? Euridice strig, dar ţipătul ei se preschimbă în piatră. Întinse braţele, însă în mânecile largi ale tunicii albe nu era nimic. Numai fum…“ Clipi. Îi frigeau palmele şi-şi aminti sfatul lui Mihai. „Când se întâmplă asta, să emiţi energie, să tămăduieşti, să direcţionezi Lumină spre cineva sau ceva“. Le făcu căuş, apropiindu-le una de alta, apoi le simţi brusc îngreunate. Ceva nevăzut, sferic, de consistenţa unei mingi, se aşezase între ele. Intrigată, aruncă o privire Dincolo: era…Planeta Pământ. Rămase o vreme cu globul în mâini, aşteptând să se domolească valul de căldură din podul palmelor. Dar nu, acestea continuau să ardă, până când altceva, mai voluminos, luă locul Terrei. Femeia se uită iarăşi: Calea Lactee…„Sunt un punct. Un punct aflat la intersecţia a Tot Ce Este. Sunt… Când am ales astfel? Ştiu că am făcut-o de multe ori…Căi de mii de ani…Când?“ Presiunea ajunsese la limită, emoţiile o trăgeau în toate direcţiile. Se temea, abia acum cu adevărat, pentru propria-i sănătate mentală. Nume, legende, scene familiare într-un fel neverosimil i se derulau dinaintea ochilor ca-ntr-un film dat pe speed, unul pe care-l cunoştea prea bine, deşi părea că-l uitase demult. Trecuseră eoni. Aproape veşnicii faţă de care biata ei viaţă de-acum nu era mai lungă decât aceea a unei musculiţe de oţet. „Drosophila melanogaster“, ţâşni de printr-o clasă de gimnaziu denumirea latinească. „Nemurirea… să renunţi la nemurire ca să fii om? Cum…? De ce vin spre mine toate astea? Euridice şi Orfeu, o pământeancă şi un zeu..“ Alte poveşti. „Haosul dintâi…sus de tot, Tatăl Universului…oameni cu soartă şi făpturi fără destin…undeva…iar acum…Nu, nu acum, ci…Sub ape, totu-i sub ape. Ne scufundăm? În adâncuri trebuie s-ajungem, acolo sunt porţile, dac-am putea să le deschidem uscatul s-ar ivi din nou, puhoaiele s-ar retrage. Haide, nu mai e vreme, în pântecele pământului vom găsi zăgazurile, data trecută le-am aflat prea târziu. Dar mai înainte să luăm pumnalele-fulger, să le sfărâmăm tecile aşa cum am învăţat. SĂ NE RUGĂM ÎMPREUNĂ. A Învinge sau a Muri. A ÎNVINGE SAU A MURI…Nu mai e vreme, e-aproape Timpul, baierele-i stau gata să crape…Să mergem sub ape. SUB APE. SUB APE…“ Notă totul în caietul cu scoarţe cafenii, apoi merse la culcare. Dimineaţa luau tustrei trenul spre Pecica, unde erau aşteptaţi. O stare de bine o învălui blând, legănând-o ca pe-un prunc. „Lasă-i zilei de mâine grijile ei“, auzi înainte de a se cufunda în somnul binefăcător. Mâine…

Read Full Post »

 În dimineaţa următoare avu de lucru. Asta după o noapte anapoda,  în cursul căreia, la un moment dat, se trezise cu un fluture uriaş, cu aripi multicolore, zbătându-i-se undeva în centrul torsului, de parcă tocmai ar fi ieşit din cocon. Ce era nu ştia, îşi amintea însă enorma surpriză cu care asistase la tot.  Bău un ceai şi ronţăi chewing-gum în locul tradiţionalei cafele cu ţigară, aşteptând, în bucătăria cu trandafiri pe pereti,  ca trupeţii să fie gata de plecare. Ioana îi convocase pe Floriana şi Mihai la o curăţire de casă,  propriul ei apartament, iar ei ( din complezenţă sau poate nu ) o lăsaseră şi pe Corina să li se alăture. Programul comun continuă cu o nouă rundă prin parcuri ( altele, bine că oraşul avea destule! ), pe malul apei şi pe la Catedrală. Biserica era aproape goală. Se opriră să stea puţin de vorbă cu părintele Mitru, unul din puţinii preoţi cu har care slujeau aici, se închinară la moaşte, se rugară,  oaspetele Jupânei deschise dimensiunile până Sus, îndemnându-le pe cele două femei să privească Slava Cerească, în toată splendoarea ei, apoi se întoarseră cu toţii pe Luminii.

„Abia atunci am ajuns să pomenim câte ceva de  vara lui 2007, de  boala mea, de eroarea căreia îi căzusem pradă. Mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus până şi ceea ce văzusem analzând, la diverse niveluri, cauza celor întâmplate. Un strat  superficial trimitea la ceea ce s-ar fi numit crime îm potriva Iubirii, un altul, superior, la supărările Consiliului Intergalactic,  Mai încolo mintea mea refuzase să meargă. Mi-a cerut să-l iau de mână. Apoi, cu ochii închişi, am călătorit până în locul de unde am putut fi martoră naşterii unui Univers. Ieşisem ( cum? ) din continuum-ul spaţiu-timp, mă lăsasem purtată spre începuturi, întrezărisem crâmpeie din marile taine, cu lumi care se nasc şi stele date morţii.  Şi totuşi, eu…? Asta dacă nu eram cumva pe punctul de a… Am ridicat, buimacă, pleoapele. Era deja prea mult pentru mine. Mă aflam sub stare de şoc nu atât emoţional, cât cultural. Cum…?!? În aceeaşi zi, şi tot la Floriana acasă, văzusem  demoni stând la o distanţă respectuoasă, în Astral, şi nu mă făcuseră nici măcar să tresar. Ştiam că nu au voie să atace. Ceea ce însă m-a făcut de-a dreptul să îngheţ de spaimă fusese altceva. Priveam, prin uşa deschisă a bucătăriei, către hol, când prin mijlocul tavanului coborî o lumină. Era pură, superbă, strălucitoare, blândă şi totuşi la simpla ei apropiere începusem să tremur. Valul de emoţie fusese atât de intens, încât mă văzusem nevoită să mă retrag pentru câteva minute în odaia Jupânei, Aşadar, coborâse…Har Domnului că nu trebuia să explic nimănui  ce anume m-a înfricoşat.  Şi nici de ce…Încă nu uitasem – cum aşputut ? –  povestea aceea de demult. Să fi trecut…cât? Aproape zece ani. Lumina de-atunci…“

–         Bă, dacă tot ieşiţi, luaţi-mi şi mie un pachet de 100 de lumânări de la supermarket, că tot vă e în drum, le ceru Floriana. Voia să se odihnească puţin, iar Corina şi Mihai plecau într-o scurtă plimbare prin cartier.

–         Bun, pa, ne vedem mai încolo.

Merseră o vreme în tăcere, fără ca vreunul să se simtă obligat să vorbească. Erau, poate, în multe feluri, dar nicidecum convenţionali. Lălăiră împreună un cântecel cunoscut, fără să observe ironia ascunsă în versurile care spuuneau “Când s-o-mpărţit norocu’/Fost-am io dus la lucru”, text cu dedicaţie. Făcură cumpărăturile de rigoare, pe urmă se aşezară pe-o bancă în păduricea ce se întindea la câteva străzi de blocul Jupânei.

–         …Mâine seară vine Dorin, va trebui să-l provoc la o discuţie serioasă şi să-i spun că s-a terminat.

–         Da, e mai bine s-o faci acum, n-are rost să amâni.

–         Problema e că nu sunt ştiu părăsi pe cineva, mi-e groază de suferinţa pe care o pot provoca, ştiu cât  e de  chinuitoare.

–         Şi…? Chiar nu vezi că trebuie s-o iei din loc? Asumă-ţi chestia asta, zi-i omului ce ai decis şi gata.

–         Bun, dar nu ştiu cum o să mă împac cu…

–         Ce, nu eşti în stare să-ţi găseşti pe unul care să ţi-o pună?, îi turnă bărbatul o nesimţire.

–         Nu despre asta e vorba. Aventuricile nu mă interesează, reuşi să îngaime după ce-şi reveni un pic din şoc. Nu- i venea  deloc să recunoască în faţa lui că – da, nu se mai închipuia ever combinată, nici măcar pe modelul “one night stand”.

–         De ce, au şi aventuricile rolul şi locul lor, se mai rezolvă din karmă.

–         O fi, dar tot nu…

– Iar singurătatea poate fi şi ea cu sens. Eu unul le-am spus celor câteva zuze  care, la momente diferite, aş fi dorit să-mi nască un copil, băiatul pe care trebuie să-l am, să mă aştepte. Apoi s-au întâmplat altele şi altor femei le-am zis să mă lase în pace. Poate că oi fi eu aşa, mai interesant, fiindcă vorbesc altfel, dar… Am drumul meu, iar dacă sunt singur sunt aşa cu un scop. L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea de lucru, să trimită în calea mea oamenii pe care-i pot vindeca sau ajuta să se vindece, iar acum asta fac.

Corina nu-l mai asculta. Nu se simţea în stare. Un strop de autocontrol n-ar fi stricat, mai ales că… Se trezi gândind la reacţia lui Dorin faţă de ideea despărţirii. „N-o să priceapă nimic. Dacă i-aş zice că mi-am găsit pe altul, totul ar fi mai pe înţelesul lui, aşa însă…Oricum, mâine seară va avea parte de o surpriză neplăcută, pe care n-o merită. Şi n-am de ales. Ufff,  şi pe mine mă doare.Ruptura  trebuie să aibă loc acum, nu mai…“ Se întoarse spre Mihai:

–         Hai să mergem, s-a făcut frig.

–         Hai!

–         Ştii, ieri  noapte mi s-a activat, pe toată întinderea torsului, ceva cu aripi colorate, ca de fluture…

–         Da,  e  Fluturele Şamanic al Vieţii şi al Morţii. Dacă ţi l-aş lua, ai muri.

“…Super, Fluturele Şamanic…nimic mai natural decât asta…şi spusă aşa, pe nepusă masă, de parcă eu…şi după toată…“ Iritată, femeia grăbi pasul spre strada Luminii,  deşi un prim impuls o îndemnase să se ducă glonţ acasă, să întocmească un mic plan, dacă se poate cât mai puţin ofensiv, pentru întrevederea cu Dorin. Uşor nu-i era.  Fusese lăsată baltă de multe ori, ea însăşi „dăduse papucii“ unui singur băiat, cândva pe la 20 de ani, şi-atunci o făcuse trimiţând o scrisoare. De un altul se descotorosise subtil, prin mind-control,  determinând relaţia să se stingă de la sine, fără traume de nici o parte. Acum…„ Ar fi bine să nu analizez toată povestea asta uzând de logică. Că, zău, din perspectiva raţionalului… “. Ajunsă la Floriana, constată repede că n-are stare. Se duse să fumeze pe balcon, cu plânsu-n gât, dar tutunul nu izbuti să alunge tristeţea cu care “anvizaja” momentul discuţiei edificatoare. Era în miezul unui vârtej de deznădejde, furie, frustrare, autoînvinovăţire şi alte asemenea,  într-un ghem de umilinţă decorat din plin cu sentimental zădărniciei, n-avea decât să-şi care până acasă norul negru şi să rămână cufundată în el până trece. O şterse cu capul plecat, urmărită de privirile îngrijorate ale Jupânei. Ştia exact ce va face. Va intensifica toate aceste sentimente întunecate până la extrem, fără să lupte cu ele, apoi… Băgă cheia în broască.  Norul nu mai era acolo. Cineva îi luase “bagajul”! Cum…?

 

Read Full Post »

    „În definitiv, ce treabă am eu cu toate astea?“ De fapt, se simţea bine, doar că nu-i era deloc limpede de ce anume se întorsese în punctul de unde plecase. După boală şi tot restul, îi luase ceva vreme să-şi reconstruiască…mă rog…„modelul literar“, pornind de la ceea ce desemnase ea însăşi ca fiind „datele realităţii“. Alesese  – bine, prost, nici nu mai conta acum, câtă vreme îşi manifestase liberul arbitru şi plătise – iar apoi…„Apoi mă aşteptam să-mi văd de propăşire, să las în urmă toate minunile astea, cu Galaxii  şi misiuni capitale cu tot…Sunt prea puturoasă şi basta!“, îşi spuse, în pofida faptului că,  de undeva mult mai departe şi mult mai Sus, dintr-un  Netimp înfăşat în lumină, se privea pe sine însăşi ştiind că zgura de temeri, de spaime, de idei preconcepute, de raportări la informaţiile unui trecut deja revolut se dă la o parte, strat  după strat. Nu se putea, nu se mai putea opune acestei curgeri, şuvoiul trecerilor o prindea în ape învolburate, iar cioturile de care s-ar fi putut prinde dispăruseră. Nimic  nu mai atârna de ea şi slabele, omeneştile ei puteri.

–         …Cu aia de-afară e mai greu,  desluşi o frântură de dialog dinăuntru.

Aia de-afară era ea şi se pare că „zburase“ puţin şi mai…afară decât în balconul Florianei. Hotărî să revină în bucătărie. Gaşca propusese niscai plimbări prin târg, iar Corina se conformă programului de grup.

 „A fost o zi…destul de frumoasă, una peste alta,  scrise mai târziu pe fila nouă din faimosul caiet. Adică, în fine, pasabilă. Dar tot nu m-am prins cum anume am ajuns să discutăm – era spre seară, în parc –  despre relaţia mea cu Dorin. Desigur, nu eu am deschis subiectul,  am încercat în schimb să iau apărarea omului cu care-mi duceam viaţa. Ţin minte că i-am spus lui Mihai – le-am spus, că doar şi Jupâna a fost de faţă –  că e paşnic şi de treabă, că nu ne-am certat niciodată, că…M-a uimit reacţia amândurora, mi-au dat de înţeles că, de fapt, comportamentul iubitului meu ar fi fost strictamente determinat de ceea ce eu voiam din parte-i şi că, de Sus, venise deja momentul separării. Intervenţia mea legată de pisicul care, de vreo jumătate de an, nu mai voia cu nici un chip să şadă, ca până atunci, în braţele lui Dorin le stârnise ambilor zâmbete şi aha –uri. Ştiau  ceva ce mie-mi scăpa.“

–         E clar…!  Nu-ţi iese din cuvânt, totul e după tine. Dac-ai veni pe uliţa mea, altfel ar sta lucrurile…

–         Daaaa…ce să-ţi spun, ne-am certa ca ţiganii!

–         Nu, de ce? Ai face ce hotărăsc eu. Surâse în felul acela inconfundabil, cu ochii ascunşi între rânduri de gene negre, dese ca peria.

–         Poate, dar asta nu înseamnă că n-aş protesta…ca la uşa cortului, replică ea  intrigată. „Mda, cum zicea, fie iertată, bunică-mea: să vorbim, să nu tăcem, adăugă în gând, deşi pe tema dinainte, cea a sfârşitului poveştii ei de dragoste, ajunsese şi ea la concluzii asemănătoare. Până la urmă, pe cine mint că totu-i bine şi frumos cu Dorin? Deh, poate n-o fi chiar de Sus ( mă îndoiesc că pe Doamne – Doamne îl preocupă my love life !), dar eu una simt c-am ajuns la capăt şi-am să-i aduc lucrul ăsta la cunoştinţă cât de curând. Dacă mă ţin balamalele.“

    „Cândva, şi nu demult, eram un om în mica lui lume. Una cu dezamăgiri şi bucurii, cu îndoieli şi îndrăzneli, cu emoţii şi dureri, amintiri triste şi altele însorite. Lângă mine era cineva – pe  Pământ, nu în gând – cu care împărţeam toate astea. Imperfect ca şi mine, un tovarăş de drum. Lui îi vorbeam despre întâmplările mele, mie mi le împărtăşea pe ale lui. Poate că nu mai  eram fericiţi, dar făceam dragoste şi mâncam împreună şi nu eram singuri deşi ne vedeam rar, iar eu trebuia uneori să devin  Întuneric ca să pot ajunge la  el. Azi am de scris o carte, de purtat lupte pentru care nu sunt pregătită, de descoperit taine, de deprins  miracole. Am de păşit pe cărări neumblate, de primit răspunsuri şi de mers spre Lumină, de dat socoteală celor din stirpea Îmblânzitorilor de Stele“. Ostenită, Corina închise caietul, nu înainte de a nota, în colţul din dreapta al filei, data. 8 noiembrie 2008.

Read Full Post »