Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iulie 2010

Copii, în lista de mai sus se regăsesc toţi cei care vor participa la întâlnire de Paşti. Corina şi Floriana ( gazda noastră ) vor veni acolo direct, poate înainte. În acest moment fiecare va da un mail tuturor şi va comunica ziua exactă când poate pleca şi când trebuie să revină. Vă aşteptam cu telefoane, dar văd că sunteţi cam puturoşi, las’ că vă scutur eu acum ca pe mere…hihihihi…cădeţi voi din pom. Eu propun plecarea de joi, 16 martie 2009 şi reîntoarcerea în Bucureşti pe marţi, 21 martie. Ca program, dacă plecăm cu noaptea în cap aş vrea să ajungem la Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca, apoi continuăm spre comuna Bocsig, judeţul Arad, drumul spre Moneasa. Vineri vom ajunge la Mănăstirea Radna. Programul de lucru va cuprinde relaxare, terapii, meditaţii, iniţieri ( pentru cei care sunt pregătiţi ), plajă pe malul Crişului, în costum sau…fără…alegerea voastră, rugăm fetele să nu ne tenteze. Vor mai fi plimbări în natură, vom face măsurători radiestezice, laptopul ne va da acces la muzică şi filme. Suntem trei mari maeştri Reiki şi alte cunoaşteri esoterice ( eu, Floriana şi Corina ) aşa că faceţi-vă temele ca să întrebaţi ce nu ştiţi şi vreţi să aflaţi. Luaţi cu voi caiete şi creioane. Veţi comunica între voi, veţi schimba impresii, căci fiecare se naşte cu cel puţin o informaţie ce trebuie împărtăşită tuturor. Vă pup, Mihai.“ Haha, de la Jupana stia langa Bocsig pe undeva e si-o balta cu peste…Mailul o lămurise în privinţa „orarului“ ( chiar se distra să constate că se simte ca înaintea unei tabere şcolare, bucuroasă ca un elev care chiuleşte, dar şi timorată ), nu însă şi asupra combatanţilor, deocamdată simple nume asociate unor adrese electronice. Făcuse rapid inventarul: erau două Irine – Irina Lupea şi Irina Neagu, o Relica Orheianu, doamna Nela împreună cu Miruna, rubedeniile Lupului Alb, doi băieţi şi încă o fată, Riana. Le trimise tuturor un răspuns, avertizându-i că în mesajul Şamanului se strecurase de două ori luna martie, în locul lui aprilie. „Greşeală sau…? Poate doar un test de atenţie. Cât despre treaba ailaltă, cu câţi măieştri se-adună-n zonă…“ . Corina numărase numai doi. Îi stima, le admira puterile, i-ar fi plăcut să le semene, era mândră să se numere printre privilegiaţii care o creditau cu prietenia lor, dar…„Io abia ce m-am dezmeticit, până la nivelul lor…“. N-avea idee pe ce cracă stau fetele şi băieţii, restul plutonului..

Read Full Post »

Stia de luni de zile  că anul acesta, de Înviere…Tratase tema cu destulă incredulitate, nu reuşise încă să se adapteze întru totul capacităţilor premonitorii care se iţeau ici-colo, făcând-o să „vadă dinainte“ filmul unor întâmplări plasate undeva pe firul viitorului. Unele predicţii  se adevereau la fix, altele…

Ce faci pe 19 aprilie?

Ca de obicei, mă duc la Catedrală, să iau Sfânta Lumină, apoi o tund a la maison, să scriu articolul şi să-l urc pe portal. Pe urmă ciocnesc un ou… cu masa, ca în fiecare an, şi mă îndop cu miel. Dar tu?

Eu sunt de servici  de dimineaţa, în prima zi de Paşte, dar până atunci mă duc câteva zile la ai mei, la Bocsig.

Aha!  surâse amintindu-şi de mama  Florianei. O bătrânică adorabilă, plină de umor, arătând fizic exact ca o ediţie mai veche a fiică-si. Se plăcuseră reciproc „din prima“. „Hahaha, eu cu eternul meu succes la cucoane în vârstă. Le cuceresc pe loc, fără drept de apel! Drept e că şi eu le simpatizez…“

Ai putea veni şi tu…

Habar n-am cum stau cu liberele, teoretic mai am două zile de recuperări.

Până la urmă, scenariul din Stele avea să arate altfel. Abia ce aflase că în satul natal al Jupânei se vor aduna în Săptămâna Mare Mihai cu câţiva prieteni, când redactorul şef o chemase până la el. Îi spusese că trebuie să plece în concediu de odihnă. Ordin de la stăpânire să-şi ia toată lumea restanţele pe anul trecut, iar ea cică figura pe listă cu unsprezece neefectuate. Omul îi semnase cererea pe loc.

„Ciudat!, îşi spuse femeia. Precis contabilitatea a făcut o greşeală, în 2008 mi-am luat vacanţa în două ture, n-a  mai rămas nimic.  Dacă se descoperă eroarea…“ Hotărî să tacă. Avea – de unde? –  certitudinea că lucrurile vor rămâne aşa şi că se brodiseră tocmai ca să poată pleca şi ea la ţară cu… La început, când vorbise la telefon cu Mihai, se punea problema unui echipaj mai restrâns – doar el  şi încă două personaje, apoi trupa se „stufoşise“ până-ntr-acolo încât sosea de la Bucureşti cu două maşini. Corina nu-i ştia pe ceilalţi, şi nici Jupâna nu era mai în temă.

Vor fi, cu totul, nouă inşi. Mihai cu maică-sa şi soru-sa, plus alţi şase. L-am întrebat pe ăsta cum să mă pregătesc, câtă mâncare să cumpăr, şi mi-a zis să nu-mi fac griji… Mă gândesc că locuri de dormit vor fi, e casa părinţilor mei, cea bătrânească de lângă, în josul uliţei, nu departe, există şi a bunicii. Ne descurcăm noi cumva.

Hahaha, Şamanul descinde în zonă cu toată…secta! Fiinţe atât de spiritualizate, încât poţi să le ţii câteva zile pe stomacul gol, le mai dai puţină apă din când în când…

Floriana izbucnise în râs, imaginând un grup de făpturi famelice, reduse la esenţa luminoasă, levitând de zor prin curtea şi grădina de la Bocsig. Cam asta, şi tot în notă comică, îi trecea şi celeilalte prin cap. De partea dură a celor ce aveau să urmeze nu dăduse încă, deşi primise vestea „suprapopulării“ din viitoarea trabără cu destulă reticenţă. Mereu rezervată, se redescoperi vag panicată de ideea de a se afla în mijlocul unei găşti de necunoscuţi, iar prezenţa reconfortantă a prietenei ei n-o liniştea suficient. „Ok – cu Mami mă am bine, pe Tati l-am mai întâlnit, pe Mihai mă voi bucura să-l revăd, deşi nu-i un companion tocmai comod, iar familia, deh, i-am vizitat-o deja în vis. Însă restul…Bun, voi încerca să mă adaptez“. Un glăscior îi spunea că nu-i după ea. Avea de trecut prin  diverse alături de oamenii aceia,  urma un transfer… Nu mai credea demult în coincidenţe.

Read Full Post »

Apoi se lăsase liniştea. Sufletul ei încremenise între lumi. Se prăbuşise-n mintea ei un turn de cuvinte, trebuia, cum-necum, să traverseze pustia. Încercase – pentru a câta oară? –  să fugă, însă ceea ce părea a fi portiţa de scăpare…„Si n-am dat decât de zidul din spatele zidului după care se ridica un alt zid. Iar fără vorbe…cine mai eram fără ele? Cât din ceea ce crezusem era de fapt o simplă înlănţuire de propoziţii, de concluzii artificiale la care ajunsesem pe baza unor operaţii aproape automate de analiză a similarităţilor recognoscibile? Mă surprindeam şi acum căutând reflex genul proxim şi diferenţa specifică, nu încetasem să scormonesc în sertarele cu ştiutul, cu identificabilul,  cu am-mai-trăit-asta, aici-e-ca-dincolo. Sau, dimpotrivă, cu nemaivăzutul care slujea, şi el, la a rândui totul pe categorii. Şi nu-mi mai rămăsese nici măcar ecoul…Dao despre care se poate vorbi nu e adevăratul Dao. Ce ironie, totuşi…Din mine dispăruseră multe, nu însă şi nevoia de a înţelege. Na, mai şi trişam. Uneori mă prefăceam că n-am priceput, doar ca să aflu mau mult. Alte dăţi, viceversa, mă trudeam să reţin doar amănuntele în care nu riscam să mă-ncurc, ca-n visul cu maşinăria. Eram mulţi, munceam şi locuiam într-un ceva care arăta ca o hală industrială uriaşă. Nimeni nu pierdea timpul, fiecare se îndeletnicea, aproape fără pauze, cu un meşteşug  anume, într-o atmosferă de stup zumzăitor. Deşi se lucra neîntrerupt, toţi păreau a fi energici, entuziaşti şi eficienţi. Le plăcea ce făceau. Mie – la fel. Eram acolo ca să scriu ce se întâmplă, umpleam carneţel după carneţel, stând ghem pe un scaun destul de incomod. La lăsarea întunericului mă retrăgeam în colţul meu, mă-ntindeam cu faţa la perete în patul îngust, cu aspect cazon, mai urmăream în penumbră semnele pe care eu însămi le desenasem şi le lipisem pe perete, apoi cădeam în somn ca-ntr-o vrajă, pentru ca a doua zi s-o iau de la capăt. Apoi a urmat inspecţia.  Venise cineva să vadă cum merg treburile. Îmi ordonase să ascund semnele de pe zid.

Nu trebuie să rămână aici, prin ele ar putea să ajungă la mine, apoi la noi toţi. Să le dai jos.

M-am conformat în tăcere, am fost condusă până în dreptul unui utilaj de mari dimensiuni.

Acesta, precum ştii, e…( rosti un cuvânt lung pe care n-am izbutit să-l reţin ). Porneşte-l!

Năucă, am privit spre cele trei butoane diferite ale aparatului. Habar n-aveam la ce foloseau, de altminteri nici rostul hardughiei ăleia nu-mi era mai clar, însă nu mă simţeam pregătită pentru un şuvoi de detalii prea alambicate. Am dat din umeri a neputinţă.

– Chiar nu eşti în stare de nimic, eu trebuie să te învăţ absolut totul?, mă apostrofă. Era ceva în vocea aceea… Am tresărit. Suna la fel cu… O auzisem  mai demult, pe când mă gândeam uite-aşa, într-o doară, ce-ar fi dacă… În fine, tunase de-a dreptul, scoţându-mă brusc din reverie: DE CE VREI SĂ TRĂIEŞTI O EXPERIENŢĂ UMANĂ, LIMITATĂ, CÂND O POŢI AVEA PE CEA COSMICĂ, UNIVERSALĂ?“. Se ridică de la masa de scris şi se duse la fereastră. „Na, că iar am ajuns la Capital Letters. Mă-nvârt ce mă-nvârt şi hop! Majusculele dau pe dinafară. Semn că-i momentul să pun punct. Ei, şi-acolo, totuşi, nici nu era vorba de cantonarea în 3D, în fond totul  începea în Quadri- , nici 5D-ul nu era chiar străin de…“ Privi o vreme spre pomii care se străduiau să înflorească. „Primăvara, draga de ea. Aşaa, şi-acu’ ce-ar trebui să povestesc? Poate despre criza de vindecare. Şi-aşa au fost rare în cazul meu, iar asta de după  Seichim, deşi nu gravă,  a fost altfel. Deci: noaptea de cincisprezece spre şaisprezece martie.“„De seara până dimineaţa mă propcopsisem c-o bronşită ca la carte, tocmai eu, care răceam o dată pe deceniu: tuse, nas plângăreţ şi consumator de batiste de hârtie la scară industrială, durere de palme… Da, mă duruseră efectiv nu mâinile, nu oasele, ci palmele…“Se opri iar.

Read Full Post »

„Iniţierea Seichim nu începuse încă. Voicu se-apucase să ne spună istoricul sistemului, despre care eu una nu ştiam nimic. Mă abţinusem până şi de la căutatul pe Google, nu voiam să aflu nici cel mai neînsemnat amănunt înainte de a mă afla…la faţa locului. Doar că, după partea de poveste introductivă, a urmat o meditaţie în cursul căreia m-am trezit în cu totul altă parte decât se cerea să fiu. Abia închisesem ochii, maestrul Georgescu tocmai ne conducea îndemnându-ne să vizualizăm un soare şi să ne umplem cu lumina lui, când…Da, soarele era într-adevăr acolo, strălucitor, superb. Mă pomenisem însă privind spre o vastă întindere de nisip în mijlocul căreia se înălţa, mândră, fantastică, Marea Piramidă. Am ajuns în apropierea ei…Dintr-odată, am pătruns înăuntru. Era răcoare aici, mergeam încet de-a lungul zidurilor, admirând picturile. Le iubeam. Îmi fusese întotdeauna drag să le privesc îndelung, să-mi trec degetele pe suprafaţa lor când netedă, când zgrunţuroasă, să citesc textele sacre. Înţelegeam totul. Înaintam din ce în ce mai repede pe culoarele lungi, când glasul lui Voicu m-a ajuns din urmă. Unde fusesem? Meditaţia aceea avea cu totul alt rost decât o incursiune în inima Egiptului, era cazul să mă opresc, să mă întorc, să mă agăţ de cuvintele pe care le auzeam, să mă duc în aceeaşi direcţie cu ceilalţi discipoli. Zidurile şi deşertul au dispărut. „Vedeţi acum cum rădăcinile voastre trec de scoarţa terestră, apoi de pânza freatică… de straturile următoare…de lavă…“ Îmi prinsesem tovarăşii din urmă. Abia la finalul iniţierii propriu-zise, când am fost cu toţii invitaţi să intrăm în pântecele Piramidei, am realizat că fusesem cu vreo jumătate de ceas mai grăbită decât restul trupei. Într-o pauză, Voicu povestise că, deşi nu foarte des, asemenea incidente se întâmplă în Seichim, când câte unii sunt perfect pregătiţi să se revadă aşa cum au fost pe vremea faraonilor. Nimic de zis, extrem de familiare îmi fuseseră şi o parte din simboluri, şi nu tocmai acelea arhicunoscute, ţinând deja de patrimoniul cultural bine fixat în subconştientul colectiv, iar acordajul din 15 martie 2009 aveam să-l trec în rândul celor mai neobişnuite, lângă intrarea în Ordinul Melchisedec, Shamballa I- II cu minunata regăsire a Inorogului, orfismul, care mă făcuse atât de fericită atunci, în pe drumul din Pădure, încât simţisem că, dacă mi-aş fi petrecut tot restul vieţii murmurând neîncetat, ca pe-o mantră, cuvântul Mulţumesc, tot n-aş fi putut fi îndeajuns de recunoscătoare“. Un tremur de tristeţe trecu peste chipul Corinei. Momentul acela era la o veşnicie distanţă…O năucise, o încântase, o doborâse, o reconstruise, o făcuse să zboare. Apoi se lăsase liniştea. Sufletul ei înţepenise între lumi.

Read Full Post »

Aştepta ziua următoare. În sfârşit se mai mişcau lucrurile. Sâmbătă avea să-l revadă pe Costin Ioviţă, maestrul ei în sistemul Inforeiki, alt „câmpinel“ şi acela. Venea în oraş să facă iniţieri în gradele I – II, iar pentru duminică era programat Seichimul cu Voicu Mircescu, bun amic şi cu Darian. Se pleca de la Floriana de-acasă, dimineaţa. „Cinşpe martie… în cinşpe sunt acordajele Seichim, parcă pe-alea le-aş face şi eu. Să vedem!“ Aprinse cele trei lumânări ale serii, le consacră, mai citi puţin şi adormi. Visul din zori fu unul nemaipomenit de frumos: se făcea că se afla, împreună cu nelipsita Jupână, pe un platou înalt şi se uita în zare. În liniştea densă, bizară, se făcu auzit un cântec, iar norii din înalt, albi, pufoşi, căpătară forma unor siluete umane enorme părând a cânta la diverse instrumente. O orchestră celestă. Apucă doar să-şi atenţioneze prietena asupra spectacolului, apoi muzica aceea nepământeană o învălui cu totul. Panorama nu semăna cu nimic din ceea ce îşi putuse ea imagina vreodată, iar starea de graţie din timpul concertului o însoţi toată ziua. Se bucură de întâlnirea cu Costin, avea băiatul ăsta un firesc şi-o blândeţe ce te făcea să-ţi deschizi inima. În plus, ştia multe. „Haha, data trecută, cânt tocmai explica treaba cu abaterea de la misiunea personală, era să pic de pe scaun!“, îşi aminti Corina. Nu s-ar fi gândit că se poate efectiv „desena“ ceea ce se petrece când refuzi să faci ceea ce ai de făcut, şi totuşi pe tablă apăruse schema: lina dreaptă ara drumul prestabilit, cea sinuoasă ce se desprindea de ea la un moment dat era aberaţia, alegerea greşită. Se cam lăsa cu au şi vai exact în punctul de bifurcaţie unde hotărai s-o porneşti de-a pârcu’ pe arătură, al doilea nor negru te aştepta „cu dedicaţie specială“ fix când o coteai iarăşi spre axul de bază. Totul intra în normal abia când erai din nou pe calea ta, iar bucuria din suflet te ajuta s-o şi recunoşti ca aparţinându-ţi. „…Păi io parc-am văzut filmu’ ăsta, ba am şi jucat în el!, îşi spusese ea cu un strop de amărăciune. Şi da, făcui buba exact în cele două locşoare, unde-am tras hăis şi unde-am reconsiderat chestiunea“. Odată încheiate cursurile de sâmbătă, petrecu o după-amiază agreabilă cu loriana, Costin, prietena lui, mara, şi Voicu. Măsurase RVD-ul: din nou la sută…Avea să facă deci şi Seichim 7 Facets. Seara, acasă, conştientiză cine era Mircescu: fusese faraon şi mare preot în Egipt, de-acolo se cunoşteau. Hm, o viaţă pe care nu-i plăcea s-o reviziteze, sau cel puţin nu mai departe de clipa în care Arcadianul fusese omorât în chinuri, sub ochii ei… Cu un gest nervos al mâinii, alungă imaginile ca pe nişte bâzdâgănii nesuferite.

Read Full Post »

“O lovitură în inimă, atât am apucat să mai simt. Una atât de puternică, atât de…materială încât nici nu m-am putut dezmetici imediat. Rămăsesem efectiv fără aer.“ Notiţele astea nu şi le datase. Corina pufni a ciudă. Dacă ar fi fost ceva mai organizată, acum, înainte de a le transforma în document word, ar fi putut găsi cu uşurinţă e-mail-ul primit înainte de asta. Sau, mă rog, înarmată cu multă răbdare, ar fi dat de el oricum…„Mai bine nu, îşi zise, oricum după atâta timp nici nu mai are sens să dezgropăm morţii. Esenţialul e deja pe hârtie, restul…Se puse pe copiat. „Faţa îmi devenise de-a dreptul stacojie, obrajii mi-erau fierbinţi şi uscaţi, starea – vecină cu prostraţia. Ce mai, arătam şi mă purtam ca proaspăt altoită cu un par în moalele capului. Totul mergea prost, undeva, se pare, o scrântisem iarăşi. Sau poate nu. Vocea insista să-mi repete că n-am niciun motiv să mă alarmez, că nu e decât un nou test, nu mai dificil decât altele, dar panica se instalase deja. Din nou, în loc să fiu proactivă, mă manifestam reactiv sub imperiul unei traume vechi. Da, puteam dezactiva umanul…Nu voiam însă. Răul fusese făcut. Urma să-mi petrec o după-amiază în tovărăşia celor mai negre gânduri. Încercasem s-o sun pe Floriana, dar avea telefonul închis. Aruncasem o privire după ea…Da, era la mănăstire la Lipova. Am decis să n-o mai sâcâi, trebuia să rezolv singură problema. Măcar, chiar cu preţul câtorva ore mai negre, aveam să studiez felul în care-mi patinează gândul pe cărări bătătorite. Crescuse iarba pe potecile astea, însă, în caz de maximă urgenţă, tot într-acolo trăgeam. Bun. Am adormit devreme în seara aceea. Ciudat de devreme. La cinci m-am trezit cu o hotărâre. Am să mă duc din nou în Cetate. Numai poeniţa cu îngerii ei mă putea linişti complet. Paznicul arăta straniu, iar porţile erau încuiate. Am încercat, ca înainte, să-mi imprim degetele în micile lăcaşuri de pe zăvor: nimic. Acum nu funcţiona trucul. Să pătrund înăuntru, să-mi amintesc…Undeva în lateral, de-a lungul zidului exterior, mai era o uşiţă. Am pornit în căutarea ei, ştiind că o voi găsi repede. Mă mai strecurasem doar şi altădată pe sub arcada joasă, îngustă. Demult de tot. Era destul să mă lipesc de poartă în aşa fel încât să mi se audă bătăile inimii, recunoaşterea lor era cheia. Cum? Nu ştiam, dar nu mă îndoiam de ceea ce memoria străveche scotea la suprafaţă. Iat-o! Ce uşor a fost! Sunt deja dincolo de prag. Sala e imensă şi dă impresia unui spaţiu destinat antrenamentelor. Locul era gol şi nu foarte frumos, în penumbră. Doar că – aveam să aflu după puţină vreme – a nimic nu ţinea de mine. Eram aici cu un ţel bine definit. La început nu m-am dumirit nici ce e, nici la ce ar putea folosi sfera minusculă, de mărimea unei mărgici, care mi se aşezase în palmă. Apoi am văzut-o crescând şi umplându-se cu un soi de ţepi. Rostul ei mi-a fost explicat iniţial în termeni tehnici de neînţeles pentru mine, apoi, direct, mi s-a dezvăluit menirea acelui dispozitiv. Putea să ajungă la dimensiunile unui oraş, după intenţia posesorului, şi tot ceea ce se afla în interiorul lui era protejat de orice fel de calamitate naturală, de la inundaţii la cutremure, de la furtuni la incendii neprovocate de mână omenească. Micşorată, îşi pierdea ghimpii lucioşi – de fapt îi integra în propriul corp – şi rămânea lipită de dosul mâinii stăpânului. Un dar. O armă. Am mulţumit pentru ea, deşi nu pricepeam de ce anume mi se oferea mie un lucru atât de preţios, cu atâta iubire. Recunoştinţa mi-a umplut ochii de lacrimi. Când mi s-a limpezit privirea, eram din nou în poiana mea. Doamne, ce minunăţie! Aci totul era neschimbat. Şi câtă pace! M-am întins pe iarbă zâmbind, apoi m-a cuprin somnul. Câteva ore mai târziu mă deşteptasem după un vis scurt, tulburător. Urcam cu Jupâna pe nişte stânci, în tăcere, noaptea. Povârnişul era abrupt.“ . „Ei, destul pentru o zi…“ Închise fişierul şi dădu drumul la muzică.

Read Full Post »

Între cei patru pereţi acoperiţi cu simboluri m-am trezit altă dată. Multă vreme, în pofida faptului că vizitele mele în Cetate deveniseră din ce în ce mai dese, nici măcar nu mi-am închipuit că voi avea vreodată acces în Camera a cincea, a Semnelor. Scrise cu aur pe un fond alb, lucitor, sau desenate-n argint pe ceva ce părea pânză neagră tapetând încăperea, dădeau impresia unei arhive în care cineva le adunase spre păstrare. Unele-mi păreau cunoscute, pe altele le zăream pentru prima oară, erau desene pe care, dac-aş fi vrut, le-aş fi putut păstra în minte şi reproduce pe hârtie de îndată ce aveam să ajung afară, erau însă şi peceţi complicate, impiosibil de redat după o simplă privire fugară. De ce eram aici? Intrasem mânată de curiozitate, nu-mi era nici bine, nici rău, puteam, dacă voiam, să zăbovesc pe-aici oricât şi degeaba, ca un turist rămas în muzeu doar ca să-şi omoare timpul. Era evident că, deocamdată, Semnele nu voiau să intre-n mişcare pentru mine, plane şi mute cum îmi apăreau pe zidurile acelea albe şi negre, aşteptând parcă să li se insufle viaţă. Nu mă simţeam o intrusă aici, dar nic o chemată, eram mai degrabă un copil neastâmpărat lăsat să pătrundă prin cotloane pe unde n-ar fi avut ce căuta. Unde şi cine era instanţa nevăzută, dar permisivă, care-mi îngăduise să mă apropii de locul acela, deşi ştia bine că mare lucru n-am să înţeleg? Va veni oare clipa în care rostul a ceea ce mă înconjura va putea fi citit, izvod ce se lasă descifrat abia după ce neofitul îi deprinde  alfabetul tainic? Nu ştiam şi nu era nimeni acolo să-mi spună. Sau poate era undeva, dar întârzia să se-arate.“ se opri din scris şi aprinse alte patru lumânări. O învăţase Mihai să facă asta pentru a proteja spaţiul în care-şi făcea însemnările, ba chiar îi spusese că un Serafim avea să vină de Sus s-o ajute să spună ce acea de spus, ca Adevărul să fie păstrat şi dat mai departe aşa cum era, fără distorsiuni şi informaţie parazitară. Se conformase cu o nonşalanţă pe care nu şi-o cunoştea, îşi intrase în rol de parcă asta ar fi făcut dintotdeauna. „Da, şi-acum cele câteva vorbe  despre Camera a Şasea’.

Am deschis uşa larg, dar dincolo de prag se întindea nu o odaie închisă, ci o privelişte învăluită-n ceţuri. Liniştea era atât de adâncă încâte devenea, parcă, sonoră, iar lumina crepusculară ascundea ochilor tot ce se afla la depărtare mai mare de-un pas. Aş fi vrut şi să înaintez, şi să mă opresc. Ceva mă ţinea-n loc, însă nu era teama. Mai degrabă sentimentul că, dac-am venit aici în amurg, nu peste mult se va lăsa întunericul. Aveam să revin mai tâziu, în plină zi.”

Read Full Post »

Older Posts »