Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘vieti anterioare’

Corina luă telefonul mobil şi căută numărul lui Mihai. “Valsul! Şi el vorbeşte despre un vals…!” Intr-una din ultimele seri de la Bocsig, o melodie de pe CD-urile Relicăi o purtase într-un decor pe care nu-l mai revăzuse din studenţie, de când cu visul acela, primul care trimitea explicit la ideea de vieţi anterioare. Era pe vremea lui Ceauşescu, aşa că influenţa vreunei lecturi ori informaţii de gen şi ipoteza retranspunerii în spaţiul oniric era absolutamente exclusă. Nu se vorbea atunci despre reîncarnare, cărţi nu se publicau, iar unica excepţie era Adam şi Eva de Rebreanu. Citise romanul, îi plăcuse, dar atât, nu se gândise la el altfel decât la o operă literară surprinzătoare şi atipică pentru autorul lui Ion şi al Ciulendrei. Pe când visul…Un bal mascat care avea loc odată la o sută de ani, într-o sală mare, cu imense oglinzi pe pereţi, toate în rame aurite. Un vals – acelaşi, obsesiv şi superb – şi ea, Corina, dansând: întâi femeie, dar cu alt chip decât cel de acum, apoi bărbat – un tânăr blond, înalt, subţire, cu plete ca de paj, apoi din nou femeie. Perechea era aceeaşi, bărbat, femeie, bărbat, fiecare veac trecut le mai dădea o şansă. O rataseră de fiecare dată şi numai valsul, muzica aceea incredibilă, hipnotică, mai aduna din când în când personajele cu chipurile ascunse sub măşti. Încă nu puseseră punct, încă mai aveau câte ceva de împărţit. În curte, sub stele, Floriana şi Irina Mare îi apăruseră aşa cum le întâlnise demult, la Veneţia, iar Reli îi mărturisise că, pentru un sfârâiac de clipă, o văzuse pe ea, pe Corina, înveşmântată într-o rochie lungă, albă, dansând. Ea una nu ţinea minte dacă o mai cunoscuse pe Relica, şi totuşi în gând îi veneau nişte nume: Lucia, Luisa, Giacomo…Cine erau şi ce legătură aveau cu ea cea de azi?  Şi Veneţia…Un loc pe care, în ciuda tuturor laudelor ce i se aduc, nu dorise niciodată să-l vadă. Până şi numele oraşului reverbera înlăuntrul ei a piază rea, a dezolare. De ce? Îl sună pe Şaman.

–         Hei, ţi-am citit povestirea… tremur ca frunza-n vânt, m-a lovit bâţul!

–         Hehe, te-ai conectat acolo!

Femeia continuă, precipitat, conversaţia, grăbindu-se să “toarne” tot ce-i venea, aproape fără pauze de respiraţie. Era pentru ea un exerciţiu de curaj şi…da, de sinceritate, ea, cea atât de închisă şi retractilă se forţa să se confeseze “la cald”, înainte ca valul de adrenalină să se domolească, iar obişnuita incapacitate de reacţie să se reînstăpânească, înfăşurată în ştiutele ezitări şi îndoieli. Închise telefonul şi porni laptopul. Trebuia să-i scrie un mail lui Mihai.

“…Ramane valabil ce ti-am spus la telefon. In parte am apelat la comunicarea prin viu grai ( si ) ca sa scap de propria frica, inca mai am probleme in a spune pe sleau ceea ce simt (in scris mi-e mai usor ) Au trecut zece minute de la lectura si inca mai tremur. Starea nu e rea, insa intensa si stranie. Totul in povestirea ta mi-a fost atat de familiar inca de la prima fraza, de parca lucrurile acelea le-as fi stiut de cand lumea. Nu pot deocamdata anticipa felul in care vor reactiona cititorii tai la acest text, vad insa ce s-a intamplat cu mine. Nu ma cred vreo speciala, sa nu-ti imaginezi  asa ceva, Treaba cu Tatal Nostru spus la dus am primit-o si eu cand am redescoperit apa ca punte intre lumi. Si a mai fost o coincidenta: chestia cu valsul. Stii ca eu n-am cu dansul nici in clin nici in maneca, dar sunt valsuri care…in fine…ma trimit in trecut. Vad cum cei doi se inclina unul in fata altuia. Ridica apoi mana dreapta pana in  dreptul ochilor, iar pe dosul palmei e ceva. Se recunosc dupa asta si dupa privire. Timpul se opreste in loc. Valsul inlocuieste  timpul. Ceilalti s-au oprit din dans di privesc. In mijloc e un izvor de lumina atat de mare, incat stralucirea unui milion de policandre pare palida. In jur sunt oglinzi uriase, iar imaginea celor doi se multiplica la infinit. Hai ca  ma opresc, ca altminteri nu ma mai ridic de la masa pana nu imi voi fi amintit totul.”

 

Anunțuri

Read Full Post »

„Mă cam luase valul. Care era totuşi, sursa acestei dezlănţuiri de agresivitate în direcţia damei cu pricina? Trebuia să mă lămuresc, eu cu mine, să fac cercetări în privinţa ei. Mai mult ca sigur era oarece karmă la mijloc…Adunată când, cum? Primul gând a fost să mă duc s-o văd. Trebuia să ştiu cum arată, aşa că, fără să spun nimic nimănui, am profitat de faptul că Mihai îi telefonase Florianei şi precizase că-i cu ea. M-am proiectat într-acolo. Iat-o! Înaltă, subţire, cu păr lung, închis la culoare. Cam atât. Puţin. Foarte puţin. Poate că un drum în trecut ar fi fost mai eficient… Auăleu! Ne bătuserăm. Păruală, la propriu, şi încă de-aia de toată jena, cum numai între două muieri isterice se poate isca. Flash-ul nu dură cine ştie cât. Nu voiam să învârt cuţitul în rană. Poate, dacă-i expediam niţică Lumină la pachet, nu aveam să mai fiu nevoită să am cu ea o confruntare în realitate. Interesant!“ Parcurse din nou lista din CC. Mai avea şi alţi clienţi pe-acolo? Riana şi Olimpiu, cealaltă Irină şi soţul ei, Axel…Nimic, nici un semn. Miruna şi Nela? Era curioasă dacă, la fel ca-n vis, va dialoga fără hopuri cu mama Şamanului. Relica… „ Ce nume vetust! O fi mai bătrână? Nu cred. Nici pe-asta nu mă prea înghesui s-o întâlnesc. Haha, cică…armonizarea grupului!“ Băga mâna-n foc că Lupului Alb nu-i era deloc străină ideea de a lucra asupra participanţilor la tabără, iar una din consecinţele imediate era exact această acutizare a unor conflicte din alte vieţi. Până una-alta, îi cam venea să se ia-n coarne cu unele personaje, iar asta adăuga un plus de „farmec inefabil“ senzaţiei de nod în stomac pe care, în clipa asta, i-o provoca ideea programului de la Bocsig. Că nici tovarăşii de drumeţie nu stăteau mai bine descoperi abia lecturând unul dintre e-mailurile lui Mihai. „Helloooo, îi zgâlţâia el pe destinatari, e şi şederea voastră, deci vorbiţi, că nu mergem la închisoare, ci în aer liber. Vă simt de parcă v-aţi duce din Alcatraz la Sing Sing. Alooooooooo, scularea, Universul are nevoie de entităţi cu iniţiativă, nu de oi conduse de unul sau altul. Aşa cum scriu, aşa vă şoptesc şi la urechiuşe, învăţaţi să compuneţi texte mai lungi de zece rânduri pline şi astfel veţi utiliza energia gândurilor şi cuvintelor.“ „Aha, deci nici ăştia nu-s prea încântaţi“, conchise ea, pe bună dreptate. În ceea ce-o privea, în acel unic salut, nu făcuse risipă de comentarii. Un reply o „evidenţiase în faţa detaşamentului“ ( era haios cum îşi aducea aminte limbajul de lemn al copilăriei cu cravată roşie de pionier ) drept singura care sesizase chestiunea legată de datare – nu martie, ci aprilie. „Iarăşi Mihai, cu jocurile lui…! Parc-am fi, la unele faze, în Cireşarii!“ De fapt, dincolo de pofta ei de-a face puţină bâză de toată istoria asta ( lucrurile de care poţi râde nu te mai sperie ) ştia bine că bărbatul care orchestrase la Bucureşti întreaga călătorie nu lăsa nimic în voia sorţii. Glumele lui erau glume doar până la un punct în spatele căruia se găsea întotdeauna un sâmbure grav, o probă, o atenţionare, un impas de depăşit.

Read Full Post »

Aştepta ziua următoare. În sfârşit se mai mişcau lucrurile. Sâmbătă avea să-l revadă pe Costin Ioviţă, maestrul ei în sistemul Inforeiki, alt „câmpinel“ şi acela. Venea în oraş să facă iniţieri în gradele I – II, iar pentru duminică era programat Seichimul cu Voicu Mircescu, bun amic şi cu Darian. Se pleca de la Floriana de-acasă, dimineaţa. „Cinşpe martie… în cinşpe sunt acordajele Seichim, parcă pe-alea le-aş face şi eu. Să vedem!“ Aprinse cele trei lumânări ale serii, le consacră, mai citi puţin şi adormi. Visul din zori fu unul nemaipomenit de frumos: se făcea că se afla, împreună cu nelipsita Jupână, pe un platou înalt şi se uita în zare. În liniştea densă, bizară, se făcu auzit un cântec, iar norii din înalt, albi, pufoşi, căpătară forma unor siluete umane enorme părând a cânta la diverse instrumente. O orchestră celestă. Apucă doar să-şi atenţioneze prietena asupra spectacolului, apoi muzica aceea nepământeană o învălui cu totul. Panorama nu semăna cu nimic din ceea ce îşi putuse ea imagina vreodată, iar starea de graţie din timpul concertului o însoţi toată ziua. Se bucură de întâlnirea cu Costin, avea băiatul ăsta un firesc şi-o blândeţe ce te făcea să-ţi deschizi inima. În plus, ştia multe. „Haha, data trecută, cânt tocmai explica treaba cu abaterea de la misiunea personală, era să pic de pe scaun!“, îşi aminti Corina. Nu s-ar fi gândit că se poate efectiv „desena“ ceea ce se petrece când refuzi să faci ceea ce ai de făcut, şi totuşi pe tablă apăruse schema: lina dreaptă ara drumul prestabilit, cea sinuoasă ce se desprindea de ea la un moment dat era aberaţia, alegerea greşită. Se cam lăsa cu au şi vai exact în punctul de bifurcaţie unde hotărai s-o porneşti de-a pârcu’ pe arătură, al doilea nor negru te aştepta „cu dedicaţie specială“ fix când o coteai iarăşi spre axul de bază. Totul intra în normal abia când erai din nou pe calea ta, iar bucuria din suflet te ajuta s-o şi recunoşti ca aparţinându-ţi. „…Păi io parc-am văzut filmu’ ăsta, ba am şi jucat în el!, îşi spusese ea cu un strop de amărăciune. Şi da, făcui buba exact în cele două locşoare, unde-am tras hăis şi unde-am reconsiderat chestiunea“. Odată încheiate cursurile de sâmbătă, petrecu o după-amiază agreabilă cu loriana, Costin, prietena lui, mara, şi Voicu. Măsurase RVD-ul: din nou la sută…Avea să facă deci şi Seichim 7 Facets. Seara, acasă, conştientiză cine era Mircescu: fusese faraon şi mare preot în Egipt, de-acolo se cunoşteau. Hm, o viaţă pe care nu-i plăcea s-o reviziteze, sau cel puţin nu mai departe de clipa în care Arcadianul fusese omorât în chinuri, sub ochii ei… Cu un gest nervos al mâinii, alungă imaginile ca pe nişte bâzdâgănii nesuferite.

Read Full Post »

În următoarea încăpere am ajuns pe neaşteptate. Vizitam deja Cetatea destul de des. Treceam liniştită prin dreptul Paznicului, acesta mă observa şi-mi deschidea porţile. O singură dată s-a întâmplat să nu fie acolo şi, la început, mi-a fost teamă că lăsase totul ferecat şi n-am să mai pot să mă duc în poeniţa mea dragă. Am apăsat cu toaste puterile zăvorul greu, uriaş, atârnându-mă de el cu ambele mâini. Abia când am simţit că buricele degetelor mari se potriveau perfect în două adâncituri anume făcute în partea de dedesubt a mânerului mi-am dat seama că, la fel ca pumnalele-fulger, şi cele două jumătăţi ale marii porţi se activau numai recunoscând amprente precise. Câteva clipe mai târziu eram înăuntru. Am şovăit. Să mă duc în paradisul meu înflorit, în locul acela care nu-mi aparţinea, dar mă primea mereu plin de iubire, sau să mă-ncumet să pătrunnd într-una din odăile rămase necercetate? Am ales să încerc altă uşă. Dincolo de ea era o Cameră de ceai! Decorul minimal, mescioarele joase, lăcuite, îmi păreau familiare. Şi totuşi, eram sigură ca aici nu mai fusesem…În ce timp purtasem un kimono verde? Într-un loc ca acela petrecusem multe ceasuri de taină. Mi-era greu, mai tot timpul mi-era greu, simţeam că în viaţa aceea norocul m-a ocolit. Netezimea micului bol fragil între degetele mele de păpuşă, aburii parfumaţi ai licorii fierbinţi, gesturi duse la jumătate… Îmi aflasem sfârşitul pentru vina de a fi refuzat să trădez. Ce? Un secret? Un nume? Nu…era un loc, un refugiu. Nu-mi păsa de sângele care-mi părăsea trupul, nu-mi păruse rău decât că mor singură. O parte din sufletul meu rămăsese într-o Cameră de Ceai. Aceasta de-acum părea o umbră, o reconstituire a aceleia, iar rostul nu i-l înţelegeam. Am hotărât să plec, copleşită de tristeţe, apoi liniştea mi-am aflat-o, până la urmă, tot între florile de dincolo, din poiană. Acolo am închis ochii şi-am adormit, iar ultimul gând dinainte de somn a fost că întortocheate fire leagă undeva acest tărâm al fericirii de spaţiul abia descoperit. Unde şi cum – nu venea nimeni să-mi spună. Doar marele Paznic, reîntors estimp lângă zidurile Cetăţii, mă străpunsese cu o privire ascuţită ca piatra. El, unul, ştia.“

Read Full Post »

Mai vorbiră o vreme despre ultimele descoperiri, apoi plecară în oraş să se vadă, la un ceai, cu doi tineri, cunoscuţi de-ai Şamanului: Camelia şi Matei, foşti ( şi ei ) „elevi“ ai lui Darian Câmpineanu. „Dumnezeule, ce copii frumoşi! Incredibil!“ exclamă în sinea ei când îi văzu, la locul de întâlnire stabilit, în faţa Teatrului: relativ mici de statură, subţiri, amândoi cu nişte ochi cum nu mai văzuse: splendizi, mari, plini de lumină. Un cuplu după care nu puteai să nu întorci capul, băiatul şaten-blonziu, cu plete dese strânse-n coadă, fata – o brunetă cu păr lung, gene negre arcuite, nas în vânt şi graţia unei statuete de Tanagra. Avu impresia că- i ştie dintotdeauna. Intrară toţi patru într-o cafenea, la „departamentul“ nefumători. „Eu, în cârciumă, dar la sectorul pocăiţi!“, reflectă Corina. Nu trecuse un ceas de când Mihai îi comunicase că dacă nu e în stare să se abţină de la ţigări înseamnă că nu poate să-şi controleze propriul creier, ceea ce o face vulnerabilă în faţa oricărui ins priceput să-i lucreze pe psihic. O învăţase că pofta de „iarba dracului“ se poate suspenda pur şi simplu, prin comandă verbală adresată minţii, iar ea conformase zâmbind neîncrezător, cu atât mai mult cu cât omul mai adăugase ceva: că, dacă nu lasă tutunul, nu va fi capabilă să-şi vadă armele din Astral. „Ce chestie…armele din Astral…ha, io şi…armele, războinicu’ lu’ peşte“, gândise. Stătea acum bleagă la masă, în faţa ceştii cu cafea aburindă, asculta întrebările puse de Camelia şi Matei, minunându-se că nu-i vine pofta de fumat. Treaba cu comanda chiar funcţiona! – Copiii ăştia vor avea de primit iniţierea pe noul sistem!, spuse, în chip de concluzie, după ce se despărţiră de perechea de tineri. – De ce crezi că te-am adus să-i vezi?, lansă Mihai, apoi trecură pe la magazin, în drum spre casă, să cumpere câte ceva de mâncare. Le era foame, între timp se făcuse seară. Cartofii se prăjeau sfârâind in tigaie, usturoiul pentru mujdei era gata curăţat, în bucătăria Corinei se desfăşura o scenă casnică oarecum ilară. Sau, cel puţin, aşa i se părea femeii. Amintirile ei privind gătitul în comun şi cinele asemenea erau vechi şi legate de alte personaje: proprii ei părinţi. Aici, la ea acasă, mânca singură întotdeauna. Dorin prefera mesele la restaurant, din motive rămase nediscutate nu gusta decât rarissim din bucatele pregătite de ea, deşi nu fiindcă ar fi fost ageamie în domeniu. Inexplicabil, când să scoată cartofii din tigaie şi să-i pună-n castron se enervă brusc. – Te irită faptul că trebuie să mă serveşti pe mine, remarcă Mihai. – … Aşa era. În clipa aceea nu ştia unde să caute cauza. Câteva săptămâni bune mai târziu, veni şi lămurirea: în altă viaţă, bărbatul avusese o bucurie de-a dreptul sadică să arunce pe jos, pe pardoseala rece a unei bucătării lungăreţe, reci şi cenuşii, mâncărurile pe care ea, pe-atunci o amărâtă ce muncea de dimineaţa până seara, le pregătea pentru el şi ceilalţi. Se ridica apoi de la masă şi o punea să cureţe mizeria. A fost destul să revadă scena şi…„Bun, o secvenţă karmică pe care o aveam de conştientizat. Punct ochit, punct lovit. Dar la ce Doamne iartă-mă îmi slujeşte…revelaţia asta? Tot nu m-am prins!“, gândi. Până la urmă, incidentul avusese şi-o parte comică.

Read Full Post »