Soneria insistentă a telefonului o făcu pe Corina să tresară…
„Hm, îşi zise, n-am chef să răspund. E sâmbătă, singura mea seară liberă, să mă lase toţi în pace. Gata, vreau să mă odihnesc…“ Trase cu sete din ţigară, încercând să reintre în lumea filmului pe care-l urmărea la televizor, după cum îi plăcea să spună, „cu juma’ de interes“. “Ţârrrrrrrrr! Cel de la capătul celălalt al firului nu voia să renunţe aşa uşor. „Precis e Floriana, gândi. Ce-o fi vrând, Doamne? Are o urgenţă sau doar chef de poveşti?“
Se obişnuise s-o vadă aproape zilnic, în fond locuia la câteva străzi distanţă, la capătul unui drum de cinci minute, pe prietena aceasta cu totul specială care-i intrase în viaţă cu cinci ani în urmă, şi-i devenise, între timp, atât de dragă. Drept e că, uneori, prea obosită după o zi de muncă, nu-i mai ardea să vadă pe nimeni, se ascundea în bârlogul ei de la etajul al patrulea al blocului sumbru, ceauşist, îl lua în braţe pe Mi, motanul tărcat, şi trăgea obloanele. Singuratică dintotdeauna, îşi încărca bateriile tăcând, se distanţa de cei din jur şi se adăpostea în cubul ei de aer, nu înainte de a fi dat realitatea pe uşă afară. O deranja orice intruziune în această mică lume izolată pe care şi-o construia dinadins, o irita acum chiar şi acest telefon al Florianei. Hotărî să răspundă. „Dacă mă cheamă la ea, îi zic că-s în pijama şi mă pregătesc să fac o baie. Mai am şi mâncarea de mazăre pe foc…Ce sărăcie, îi ora nouă!“, mai apucă să-şi spună înainte de a auzi în receptor glasul ferm al Jupănei.
– Ceau! Hai până la mine!, lansă scurt Floriana, în stilul acela milităros pe care Corina i-l ştia prea bine.
– Hai mă, îs în pijama, am umplut cada, potolu-i pe aragaz, ne vedem mâine…
– Nu, vino te rog acum!
O nuanţă ciudată, imperativă, colora glasul femeii. Corina decise să-i facă pe plac, deşi întrucâtva agasată de ideea de a-şi părăsi colţişorul confortabil, de a se reechipa în „ţol de stradă“ şi a se duce pe strada Luminii, unde o aşteptau scări de urcat. Floriana stătea tot la patru…
Ajunse, un pic agitată, şi intră fără să mai sune sau să bată, după regulile casei, curioasă să vadă, de fapt, care-i problema. În bucătărioara caldă, primitoare, Jupâna o aştepta stând de vorbă cu un tip. „Uff, numa’ de socializat n-am chef la ora asta, îşi înăbuşi o grimasă. Hai, frozen chicken, fă pe comunicativa!“
– Salut.
– Salut.
– Corina, el e Mihai.
Aşadar ăsta era acel Mihai din Bucureşti, amicul Florianei, omul cu care de altminteri se şi conversase odată, pe mobil, când avusese nevoie de nişte informaţii despre programul unei ambasade din capitală. Ştia că era şi el sau, mă rog, fusese până la un punct unul dintre „câmpinei“, discipol al doctorului Darian Câmpineanu, maestru Reiki pe mai multe sisteme.
– Aaa, celebrul Mihai, făcu, întinzându-i mâna în vreme ce, în minte, continua fraza cu un prea puţin politicos „şi de ce-ar fi trebuit, mă rog, să te cunosc şi pe tine?“ Îmi pare bine! Eu sunt Corina.
– Ha…Celebrul!.. Să nu pierdem vremea. Mă cheamă Mihai, spuse bărbatul fără s-o privească în ochi. Se uita cumva pieziş, printre gene, de parcă ar fi întrezărit ceva nu la, ci în jurul femeii uşor derutate care tocmai i se prezentase. E clar, conchise el cu voce tare după câteva secunde de tăcere. În alte vieţi am fost iubiţi, am fost amanţi, am fost de toate, numai căsătoriţi n-am fost…
„Ooops, le vede şi el, se miră Corina. Încă una din străvechile mele cunoştinţe. De-aia mi-a sunat atât de familiar vocea lui atunci, la telefon. Păi ne ştim de când lumea. Deh, ne-om fi şi drăgostit, de unde să ţin minte după sute de ani? Da’ acu’ cică ar trebui să zic şi io ceva, că prea stau ca muta. Hai, sălbăticiune, bagă text, spune-i ceva deştept lu’ Mihai ăsta !
– Ne ştim de când lumea, asta-i evident, replică femeia, lăsând eternul monolog interior să-şi deruleze banda: „ mare baftă că e, la fel ca mine şi Floriana, de la Universitatea Nevăzută, măcar n-o să fiu nevoită să bat câmpii pe te miri ce teme plicticoase.“
Universitatea Nevăzută era…numele de cod pentru Şcoala de Reiki. Aşa-i spunea Dorin, iubitul Corinei. Doi bani nu dădea omul pe preocupările astea esoterice. Se distra pe seama lor de câte ori i se ivea prilejul, de pe poziţiile ateului înverşunat, mândru de inapetenţa lui înnăscută pentru un Dincolo ce i se părea deopotrivă iraţional şi rizibil. În cei patru ani petrecuţi împreună, se obişnuise şi ea cu faptul că puteai discuta orice cu Dorin, absolut orice, mai puţin despre spiritualitate, religie, divinitate. Pur şi simplu n-avea…glandă pentru aşa ceva. Punct. Se născuse, vorba aia, „without fără“, ba se mai simţea şi superior din cauza asta, doar că, bine educat ( un lord autentic din specia pe cale de dispariţie a masculilor care coboară primii din tramvai să dea mâna însoţitoarei), punctual până la fanatism şi parolist până-n obsesie nu încercase s-o abată niciodată din drumul ales, chiar dacă-l privea doar ca pe un hobby mai cu dungi şi picăţele.
Cei doi îşi respectau reciproc convingerile, iar povestea lor de amor fusese una lină, fără sincope, fără traume, fără scene tari. Exact ce-i trebuia ei. Pe plan intelectual evoluau în acelaşi perimetru, aluziile culturale n-aveau nevoie de translator, iar umorul amândurora făcuse ca bizara combinaţie dintre un „sceptic“ şi o „mistică“ să funcţioneze binişor. Râdeau în hohote, la unison, repetând bancul cu definiţia ateului. „Un tip elegant, tras la patru ace, care n-are unde să se ducă“. Ne-am iubit, zici? O fi…continuă ea conversaţia în bucătăria Florianei. „I-auzi“, comentă tăcut în vreme ce-şi aranja coafura.
– Da. Uite! Şi-acum te-ai şocat, nu ştii ce să spui, nu-i aşa? Iar femeia din tine reacţionează. Îţi mângâi părul fără să vrei. Asta înseamnă…
– Înseamnă nimic, îi tăie ea elanul verbal, puţin stresată. Tocmai ce m-am spălat pe cap, cunosc şi eu teoriile alea cu limbajul gesturilor. Mare scofală! Apoi scotoci febril în poşetă, după ţigări. Fumătoare pasionată, simţea nevoia de tutun ca de aer.
– De ce fumezi?
– Din nesiguranţă! Era chiar răspunsul sincer. Nu apucase să-l învelească în stanioluri, nici să „mintă monden“. Lăsase micul ritual al aprinsului ţigării şi perdeaua de fum să se aşeze ca un ecran între ea şi interlocutor. Se simţea agresată, între oameni nou intraţi în peisaj se retrăgea în postura comodă a observatorului tăcut, prefera colţurile de umbră şi nu…luminile rampei. De obicei ţinea figura, cei din jur păstrau distanţa. Nu şi acum. Acestui Mihai nu părea să-i pese de inhibiţiile ei.
– Vezi că ai deja primele trei chakre închise, ăsta-i efectul fumatului ! spuse bărbatul pe un ton tranşant, aproape dur. Lasă-te de prostia asta, îţi face rău din toate punctele de vedere.
– M-aş lăsa, dar nu pot. Adevăru-i că-mi place.
– Nu-i nimic, n-o să-ţi mai placă.
„Măi să fie, da’ ce sigur eşti, băiete, de tine! Că şi poate cineva da asemenea verdicte în legătură cu alegerile altcuiva! Vreau să fumez şi o fac, nu mă justific în faţa nimănui“, gândi Corina exact când în bucătărie intrară Andrei şi Mona, fiul şi nora Florianei, gălăgioşi şi cu poftă de taifas. Har Domnului, nu mai era nevoită să vorbească, putea să redevină un simplu spectator. Îşi aprinse o a doua ţigară şi trase fumul adânc în piept.
Asta ar fi trebuit s-o liniştească. Între ea şi lume, o ţesătură aburoasă cu aromă de tabac avea întotdeauna darul de a funcţiona ca un zid de protecţie. Numai că…deschise ochii larg. Ce se petrecea aici? Ţigara n-avea gust, dispăruse cu totul senzaţia aceea care-o făcea să rămână în rândul „vicioşilor lipsiţi de voinţă“ care nu pot să se lase de tutun. Mai trase un fum, de verificare – la fel, apoi încă unul. Abia atunci realiză că Mihai îi urmărea mimica şi gesturile cu un aer amuzat şi cu aceeaşi uitătură îngustă.„Te pomeneşti că mi-a pus spaţii radiestezice pe ţigări!“ Teoria de la Universitatea Nevăzută o învăţase că se poate, ba chiar şi cum anume se procedează, aşa că nu i se părea exclus ca omul din faţa ei să-i fi jucat festa. Era evident că-i plac trucurile de genul ăsta.
– Uff, ce- i asta, nu mai pot fuma!, pufni ea stingând ţigara cu ciudă. Mihai râdea în hohote, cu capul dat uşor pe spate.
Sunetul acela şi felul anume în care-şi sticlea dinţii o poartă pe neaşteptate în alt timp, în alt loc. Râsul bărbatului se transformă în altceva, un zgomot ritmic de paşi pe un drum îngust, pietruit, mărginit de clădiri înalte cu siluetă longilină. E tot ea, dar alta, altminteri, aşteaptă în poarta boltită a uneia dintre casele acelea, purtând pe umeri o pelerină amplă, neagră, cu glugă… Oraşul – e cu siguranţă un oraş – doarme luminat de lună. Femeia poartă părul lung şi e tânără, o ştie, sentimentul acela intens care-i spune că are toată viaţa înainte e inconfundabil.
Se crede invulnerabilă, când ai douăzeci de ani nu există nici nefericire, nici moarte. Sunetul paşilor pe caldarâm se aude din ce în ce mai aproape. Cel aşteptat a venit, e aici. „Sper că n-am lipsit de-aici o eternitate, ciudat cum m-apucă evadările astea aşa, din senin! Măcar de le-aş putea controla în vreun fel, să ajung unde vreau eu, nu unde poftesc dumnealor. Dar să mai băgăm un tutun“, îşi spuse femeia. Jocul obişnuit al deschisului pachetului, scosul ţigării, aprinsul brichetei izbutiră s-o „împământeze“, iar comesenii, din fericire, nu se ocupau de ea. Multă vreme considerase că aceste ieşiri în lumi stranii, unde se trezea deodată părtaşă unor istorii pe care nu le putea anticipa în vreun fel, călătoare prin locuri şi timpuri străine, sunt simple toane ale imaginaţiei. I se spusese, i se repetase la nesfârşit, încă din copilărie, cum c-ar avea fantezie bogată. Doar că, din câte ştia ea, universurile pe care le creezi intenţionat sunt un regat unde te afli stăpân deplin: tu hotărăşti cine-ţi sunt supuşii, ce fac ei, cât de strălucitor îţi e palatul.
„Filmele“ pe care le vedea păreau a ţine alte legi, căci nimic din ceea ce i se derula pe ecranul minţii nu era nici ales, nici provocat, necum controlat de ea însăşi. Şi nici halucinaţie nu era, pentru că nălucile nu înghiţeau niciodată realitatea. Ea se retrăgea doar un pas, cât să lase loc tuturor acestor vedenii, dar rămânea prezentă, aşa cum se-ntâmplă cu un fond sonor care se estompează ori cu imaginile care trec pe „blur“ când te concentrezi asupra unui singur subiect, asupra unei unice preocupări. Concretul şi metarealitatea puteau exista în paralel, respectându-se reciproc, doi adversari ce nu-şi încalcă teritoriile.
Atunci şi Acolo păreau să fi făcut un pact cu Aici şi acum. Trecutul îşi leapădă solzii, zeci, sute de vieţi trăite, mii de gânduri, de păcate, de bucurii, de poveşti. Nu sfâşia vălul uitării, lasă-ţi la locul lor vechile chipuri. Din Lacul Amintirii să nu bei, să nu bei, nu rupe încă mreaja ce ţine totul laolaltă. Altminteri îţi va fi greu, vei plăti, vei lupta, vei muri. O parte din ce eşti îşi va găsi sfârşitul. O Parte din Ce Eşti îşi va Găsi Oricum Sfârşitul, auzi Corina. Iar ţigara, din nou, nu mai avea gust. Ce-a mai fost în seara aceea, ce vorbe s-au spus – ea n-avea, peste-o vreme, să ştie. A fumat – de data asta fără probleme, a mai vorbit cu Mihai, apoi, târziu, a plecat către casă. Îl lăsase pe bărbatul acela să-i spulbere barierele minţii, să scormonească înlăuntrul gândurilor ei. Se opusese la început, apoi cedase. O aştepta o noapte lungă.
Ajunsă din nou acasă, mai stătu o vreme să analizeze evenimentele prin care tocmai trecuse. Făcea asta uneori. Întocmea, cum îi plăcea să spună, fişa zilei ce se încheia, iar sâmbăta aceea fusese „de-a dreptul peste stângul“. Mihai…straniu personaj! Ha! De parcă ea însăşi n-ar fi fost îndeajuns de…atipică aşa cum se ştia dintotdeauna, cu un picior în realitate şi celălalt în cine ştie ce lumi. Adormi repede, bucuroasă că venea o dimineaţă de duminică, una fără teroarea ceasului deşteptător. La muncă trebuia să ajungă mai târziu, după-amiază. Şi totuşi, nu anticipase corect. Scurtă i-a fost noaptea: la ora şapte era deja în picioare, trează-trezuţă, odihnită ca după saisprezece ore de somn. Asta ce mai era? Nu înţelegea.
Matinală nu fusese niciodată, iar sâmbăta şi duminica erau zilele ei de răsfăţ, cu ore bune petrecute-n pat, ceasuri de lectură, picoteală şi „visătorie“, alt cuvinţel din vocabularul „secret“ al femeii: vis şi călătorie…Categoric, dimineaţa asta era altfel, iar ea nu-şi găsea locul prin casă. Ce să faci duminica aşa, cu noaptea-n cap? Hotărî să bea o cafea în pace, să fumeze câteva ţigări şi să treacă din nou pe la Floriana. Până-şi lua ea doza de otravă, oamenii din strada Luminii se vor trezi şi ei. Chiar nu voia să-i deranjeze, şi-apoi Jupâna, cât o fi fost ea de prietenă bună, nu era învăţată cu vizite de-astea pe soare nerăsărit ( ei, vorba vine, era în iunie, astrul în cauză făcuse ochi mult mai repede decât ea ).
Mai tândăli o vreme în faţa ceştii de ness, apoi îşi aplică scurt o sesiune Reiki de curăţire. N-avea chef deloc să-l asculte pe Mihai ţinându-i o predică despre cum s-ar cuveni să se folosească mai mult de cele învăţate referitor la lumea spirituală. Colac peste pupăză, se părea că-i era ruşine să apară în faţa omului aceluia fără să fi acordat suficientă atenţie celuilalt chip al ei, cel non-vizibil. De ce? Nu stătea să taie firu-n patru. Poate fiindcă ştia că amicul Florianei are ochii sufletului deschişi. Nu-i ascunsese faptul că putea să privească dincolo de toate măştile Corinei. „Hm, slab mai stai, fato, la capitolul apărare, dacă te laşi aşa uşor prădată de…vesta antiglonţ!“, îşi zise, deşi era conştientă că exagera. Platoşa ei era bunicică. Nu întâlnise prea multă lume care măcar să încerce s-o neutralizeze, iar dintre temerarii care o făcuseră reuşise unul singur. Străvechiul ei prieten, Valeriu. „Chiar, care-o mai fi viaţa lui Val?, se întrebă. O să-l sun zilele astea.“ Încuie uşa apartamentului şi plecă la Jupâna.
„Doamne, da’ nesimţită mai pot fi, i-am trezit pe ăştia din somn, săracii. Şi doar nu-s obligaţi să-mi ţină mie companie, obosiţi cum sunt, doar fiindcă nu mă lasă piticii să mai stau în pat“, se boscorodi singură, aşteptând ca Floriana şi Mihai, cu ochii cârpiţi încă, să-şi facă intrarea în bucătărie. „Acu’ asta e, promit că nu mai fac…“ Curând, în jurul mesei, la un ceai, se însufleţi şi conversaţia.
– Cum ai dormit? Vru să afle Mihai, zâmbind cu subînţeles. Eeeee…şi ce prostioare ai făcut aseară, după ce-ai plecat de-aici?
– Niciuna!, răspunse ea „…ok, dacă nu cumva faptul că m-am gândit prea cu foc la seara de ieri n-o fi o tâmpenie majoră, normal!“, mai completă în aparte.
– În schimb văd că te-ai apucat să-ţi foloseşti mentalul, adăugă bărbatul.
„Da, bine, să nu-mi zici că ştii de ritualul meu de curăţire din dimineaţa asta, replică ea în gând. Dormeai, de unde să afli – şi cum – ce fac io la mine-n vizuină?“
Dialogul continuă pe un ton lejer, presărat cu izbucniri de veselie, tangentând flirtul într-un fel care – culmea! – n-o incomoda pe Corina, în pofida aversiunii ei funciare faţă de orice aducea a cochetărie. Detesta frivolitatea discuţiilor ce se ţes între un el şi o ea care, mă rog, poate se plac reciproc într-o oarecare măsură, o crispa jocul gesturilor şi-al privirilor, genul acela de tensiune electrică umplând spaţiul din preajmă. Şi totuşi, acolo, în bucătăria Florianei, se lăsase în voia acestui dans de societate pe care nu obişnuia să-l practice. I-ar fi fost necesară mai multă libertate decât îi oferea propria armură. Aceea se lipise de ea până-ntr-acolo încât nu observase că s-au rupt deja o parte din chingile care-o ţineau încorsetată. Vorbea, râdea…
„N-aş şti să explic nici când anume, nici în ce fel am început să simt cum câmpurile mele cresc şi se luminează, notă mai apoi în jurnal. Fire lucind, culori incredibile se desfăceau din mine. Albastrul cerului se împletea cu nuanţa suavă a petalelor de trandafir, galbenul soarelui şi oranjul făceau vârtejuri, verdele pal, strălucitor, urca pe spirale violete. Un curcubeu viu creştea în jurul meu, umplându-mă de bucurie. Mă simţeam uşoară, înaripată. Zburam în Lumină. Ceva se schimbase şi la nivelul stării mele de percepţie, altminteri n-ar fi fost cu putinţă nici viziunea Lupului Alb. Mihai tocmai ne împărtăşea câte ceva despre experienţele lui în materie de şamanism, despre întâlnirea cu animalul totemic pe care-l putea acum invoca după vrere. A fost destul să-şi cheme Lupul pentru ca tăcerea să se-aştearnă într-un timp suspendat. Am pătruns şi eu pe uşa poveştii ca să văd o frântură de Dincolo. Aducea cu un câine, era însă uriaş. Mă privea cu ochi reci, de la anume depărtare, încremenit. În mod paradoxal, nu-mi era teamă deşi, în realitatea diurnă, de multe ori mă speriam chiar de câte-un biet căţel de pripas. Eşti prea mică, mi-a spus. Marele Lup Alb îmi vorbise. Asta dacă nu cumva trecusem graniţa spre nebunie. Apoi imaginea păli şi se stinse. Eram din nou pe Pământ“.
Mona şi Andrei veniră şi ei la o ţigară, iar Floriana puse masa. Rubicondă, pofticioasă şi etern generoasă ori de câte ori pregătea mâncare pentru cei din jur, adora hrănitul oaspeţilor, iar bunătăţile se cereau întotdeauna onorate până la ultima consecinţă. Să laşi ceva în strachină era inadmisibil, echivala cu o ofensă profundă.
– Eşti pretenţios? îl întrebă Jupâna pe Mihai, în vreme ce-l servea cu minunăţiile culinare în care pusese, după cum nu ostenea nicicând să precizeze, „simboluri Reiki şi mult suflet“.
– „Chiar aşa, eşti pretenţios…în dragoste?“ gândi Corina, surprinsă de propria-i curiozitate vizavi de omul de-alături.
– Când e vorba de mâncare, nu-s! îi răspunse el Florianei.
„Nu se poate, ăsta m-a auzit! A înregistrat prostia la care m-a dus mintea. Uf, şi…uite la mine, acu’ încep să roşesc ca o caraghioasă. Na, n-are cum fi adevărat. Bine, e telepat omul, dar tărăşenia asta nu mi se întâmplă mie!“, se alarmă femeia. Inima îi bătea săltăreţ, îşi simţea obrajii arzând. Peste marginea farfuriei, Mihai se o privea zâmbind, cu ochii mijiţi.
Calator prin cer si stele 