Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘relatia maestru-discipol’

Încă mai ştia cum să intre pe Porţile Visului.

Fusese lăsat singur, să înveţe ce trebuie să-şi amintească şi ce se cuvenea să uite, cum să lupte cu sine şi să se deschidă în faţa lumii.  Acum întrebările lui rămăseseră fără răspuns. Oricât de răspicate erau, oricât de aprinse şi de revendicative, Îngerul tăcea. Până şi Maestrul plecase, sau doar îl privea de undeva în linişte şi neştiut, fără să mai intervină, lăsându-l să înţeleagă în sfârşit cine e şi care e sensul întâmplărilor ce-i desfăcuseră viaţa în mii de bucăţi. E LECŢIA TA, îi spusese, înainte de a-i întoarce spatele şi a se îndepărta.

Numai că Lecţia era compusă din multe lecţii mărunte. De unele trecuse cu bine, la altele renunţase  voit. Făcuse alegeri bune şi făcuse greşeli, iar acum le putea privi netulburat în faţă. Când îl lăsau puterile se ducea din nou la Porţile Visului. Ştia bine că asta e o încălcare a Legii, dar era dispus să plătească. De obicei, moneda de schimb era tristeţea de mai apoi, cea din clipa reîntoarcerii. Dincolo era însă pe deplin fericit, dincolo încă i se îngăduia să înveţe, să pună întrebări şi să primească răspunsuri. Dar nici Visul nu era o cale uşoară. Ultima dată, Sfătuitorul îi sfâşiase mantia dintr-o singură lovitură de spadă, îndemnându-l să se arate Luminii fără veştminte, fără ascunzişuri şi fără minciuni. Cu inima zbătându-se în pieptul neted, dezgolit, rostise Adevărul. Era adevărul lui, cel în numele căruia câteva războaie. Îl iubea şi ştia că merită să lupţi pentru ceea ce iubeşti. Că merită să înfrunţi primejdia şi că, din când în când, e bine să rişti să rămâi fără mantie doar ca să treci de Porţile Visului.

Anunțuri

Read Full Post »

       Trăgea aiurea de timp, acasă la Floriana, încercând să amâne confruntarea cu Dorin, care o aştepta deja de câteva ore. Pe drumul de la mănăstire spre oraş vorbiseră puţin la telefon, iar ea îl informase, sec, că vor avea ceva important de discutat în seara aceea. Acum îşi făcea curaj. „Daaa, perfect…şi ce-o să-i spun? Că, din senin, trebuie să ne despărţim. Şi că… nu, n-a intervenit un terţ, dar uite-aşa, am stat şi le-am cugetat şi-am ajuns la concluzia că-i mai fain să fii singură-cuc…“

–         Fraţilor, ţineţi-mi pumnii! O tai spre vastele-mi apartamente, să rezolv problema, le spuse Jupânei şi lui Mihai. Ne vedem mâine!

–         …Cu ochii vineţi! completă Şamanul, râzând.

–         Conform zicalei bătrâneşti „Şi-are mândra ochi ca pruna/I-am făcut chiar io cu mâna!“

–         Cum?!?

–         Se vede că nu eşti familiarizat cu folclorul din zona asta, zâmbi Corina, repetând „dictonul“. Parcă nu se mai simţea chiar atât de speriată.

Lucrurile decurseseră ok. Dorin reacţionase  civilizat. Odată tranşată chestiunea despărţirii, cei doi căzură de acord să rămână amici,  să se mai vadă din vreme-n vreme. Prea se înţeleseseră bine de-a lungul  a peste cinci ani, ca s-o rupă de tot, iar femeia ştia că amândoi sunt capabili să întreţină de-acum încolo o relaţie de camaraderie.  Ca un făcut, motanul se căţără la un moment dat pe genunchii bărbatului.

–         Măi pisoi…, zise omul, mângâind cu blândeţe căpşorul vărgat. Vii la mine…parc-ai şti că-i pentru ultima oară…  Corinei i se umplură ochii de lacrimi. Aşadar totul se sfârşise.  Dimineaţa îşi luă rămas bun de la Dorin şi îl rugă să-i restituie cheia casei, apoi îl sună pe Mihai. Floriana lucra toată ziua şi-n noaptea ce urma, aşa că stabiliseră  să-l „preia“ de pe Luminii, să-şi petreacă vinerea împreună prin târg, iar seara să-l cazeze pe Aştrilor. N-avea chef să rămână dincolo în absenţa gazdei.

–         Ei, şi-acum povesteşte-mi…

Îi istorisi de-a fir a păr ce-a trăit, văzut şi simţit  în ziua precedentă, apoi şi restul, ignorând nodul din gât şi faptul că raţiunea i se aricea la auzul propriilor   spuse. Aproape oricine le-ar fi taxat imediat drept aberaţii, ea însăşi le privea cu o doză babană de suspiciune şi se străduia să nu acorde  prea mult interes faptului că tocmai „se spovedea“ tipului din faţa ei, în ultimă instanţă un străin. Nu-i trecuse însă prin cap să-i ascundă nimic, nici măcar informaţiile care i se păruseră din cale-afară de, pe de-o parte, spooky şi, pe de alta, personale, deşi poate nu ăsta era cuvântul. De vreme ce primise de la el iniţierea aceea,  se considera oarecum obligată să-l trateze cu întreg respectul cuvenit unui maestru al ei şi, bineînţeles, cu onestitate deplină. Până una-alta  nu distingea în totalitate  propriul rol în toată încrengătura aceea de evenimente ciudate.  Erau încă în pădure când Mihai îi spusese „Tu va trebui să scrii o carte“, iar Corina răspunsese „Ştiu“, pe tonul cel mai natural din lume. Nu minţise. Faptul că totul  se cerea pus pe hârtie i-a fost evident de la bun început. Nu avea decât să accepte acest lucru şi prea greu nu-i era, aflase însă că o aşteptau şi alte îndatoriri ce nu-i erau câtuşi de puţin familiare.

Read Full Post »