Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘karma’

Corina luă telefonul mobil şi căută numărul lui Mihai. “Valsul! Şi el vorbeşte despre un vals…!” Intr-una din ultimele seri de la Bocsig, o melodie de pe CD-urile Relicăi o purtase într-un decor pe care nu-l mai revăzuse din studenţie, de când cu visul acela, primul care trimitea explicit la ideea de vieţi anterioare. Era pe vremea lui Ceauşescu, aşa că influenţa vreunei lecturi ori informaţii de gen şi ipoteza retranspunerii în spaţiul oniric era absolutamente exclusă. Nu se vorbea atunci despre reîncarnare, cărţi nu se publicau, iar unica excepţie era Adam şi Eva de Rebreanu. Citise romanul, îi plăcuse, dar atât, nu se gândise la el altfel decât la o operă literară surprinzătoare şi atipică pentru autorul lui Ion şi al Ciulendrei. Pe când visul…Un bal mascat care avea loc odată la o sută de ani, într-o sală mare, cu imense oglinzi pe pereţi, toate în rame aurite. Un vals – acelaşi, obsesiv şi superb – şi ea, Corina, dansând: întâi femeie, dar cu alt chip decât cel de acum, apoi bărbat – un tânăr blond, înalt, subţire, cu plete ca de paj, apoi din nou femeie. Perechea era aceeaşi, bărbat, femeie, bărbat, fiecare veac trecut le mai dădea o şansă. O rataseră de fiecare dată şi numai valsul, muzica aceea incredibilă, hipnotică, mai aduna din când în când personajele cu chipurile ascunse sub măşti. Încă nu puseseră punct, încă mai aveau câte ceva de împărţit. În curte, sub stele, Floriana şi Irina Mare îi apăruseră aşa cum le întâlnise demult, la Veneţia, iar Reli îi mărturisise că, pentru un sfârâiac de clipă, o văzuse pe ea, pe Corina, înveşmântată într-o rochie lungă, albă, dansând. Ea una nu ţinea minte dacă o mai cunoscuse pe Relica, şi totuşi în gând îi veneau nişte nume: Lucia, Luisa, Giacomo…Cine erau şi ce legătură aveau cu ea cea de azi?  Şi Veneţia…Un loc pe care, în ciuda tuturor laudelor ce i se aduc, nu dorise niciodată să-l vadă. Până şi numele oraşului reverbera înlăuntrul ei a piază rea, a dezolare. De ce? Îl sună pe Şaman.

–         Hei, ţi-am citit povestirea… tremur ca frunza-n vânt, m-a lovit bâţul!

–         Hehe, te-ai conectat acolo!

Femeia continuă, precipitat, conversaţia, grăbindu-se să “toarne” tot ce-i venea, aproape fără pauze de respiraţie. Era pentru ea un exerciţiu de curaj şi…da, de sinceritate, ea, cea atât de închisă şi retractilă se forţa să se confeseze “la cald”, înainte ca valul de adrenalină să se domolească, iar obişnuita incapacitate de reacţie să se reînstăpânească, înfăşurată în ştiutele ezitări şi îndoieli. Închise telefonul şi porni laptopul. Trebuia să-i scrie un mail lui Mihai.

“…Ramane valabil ce ti-am spus la telefon. In parte am apelat la comunicarea prin viu grai ( si ) ca sa scap de propria frica, inca mai am probleme in a spune pe sleau ceea ce simt (in scris mi-e mai usor ) Au trecut zece minute de la lectura si inca mai tremur. Starea nu e rea, insa intensa si stranie. Totul in povestirea ta mi-a fost atat de familiar inca de la prima fraza, de parca lucrurile acelea le-as fi stiut de cand lumea. Nu pot deocamdata anticipa felul in care vor reactiona cititorii tai la acest text, vad insa ce s-a intamplat cu mine. Nu ma cred vreo speciala, sa nu-ti imaginezi  asa ceva, Treaba cu Tatal Nostru spus la dus am primit-o si eu cand am redescoperit apa ca punte intre lumi. Si a mai fost o coincidenta: chestia cu valsul. Stii ca eu n-am cu dansul nici in clin nici in maneca, dar sunt valsuri care…in fine…ma trimit in trecut. Vad cum cei doi se inclina unul in fata altuia. Ridica apoi mana dreapta pana in  dreptul ochilor, iar pe dosul palmei e ceva. Se recunosc dupa asta si dupa privire. Timpul se opreste in loc. Valsul inlocuieste  timpul. Ceilalti s-au oprit din dans di privesc. In mijloc e un izvor de lumina atat de mare, incat stralucirea unui milion de policandre pare palida. In jur sunt oglinzi uriase, iar imaginea celor doi se multiplica la infinit. Hai ca  ma opresc, ca altminteri nu ma mai ridic de la masa pana nu imi voi fi amintit totul.”

 

Anunțuri

Read Full Post »

În următoarea încăpere am ajuns pe neaşteptate. Vizitam deja Cetatea destul de des. Treceam liniştită prin dreptul Paznicului, acesta mă observa şi-mi deschidea porţile. O singură dată s-a întâmplat să nu fie acolo şi, la început, mi-a fost teamă că lăsase totul ferecat şi n-am să mai pot să mă duc în poeniţa mea dragă. Am apăsat cu toaste puterile zăvorul greu, uriaş, atârnându-mă de el cu ambele mâini. Abia când am simţit că buricele degetelor mari se potriveau perfect în două adâncituri anume făcute în partea de dedesubt a mânerului mi-am dat seama că, la fel ca pumnalele-fulger, şi cele două jumătăţi ale marii porţi se activau numai recunoscând amprente precise. Câteva clipe mai târziu eram înăuntru. Am şovăit. Să mă duc în paradisul meu înflorit, în locul acela care nu-mi aparţinea, dar mă primea mereu plin de iubire, sau să mă-ncumet să pătrunnd într-una din odăile rămase necercetate? Am ales să încerc altă uşă. Dincolo de ea era o Cameră de ceai! Decorul minimal, mescioarele joase, lăcuite, îmi păreau familiare. Şi totuşi, eram sigură ca aici nu mai fusesem…În ce timp purtasem un kimono verde? Într-un loc ca acela petrecusem multe ceasuri de taină. Mi-era greu, mai tot timpul mi-era greu, simţeam că în viaţa aceea norocul m-a ocolit. Netezimea micului bol fragil între degetele mele de păpuşă, aburii parfumaţi ai licorii fierbinţi, gesturi duse la jumătate… Îmi aflasem sfârşitul pentru vina de a fi refuzat să trădez. Ce? Un secret? Un nume? Nu…era un loc, un refugiu. Nu-mi păsa de sângele care-mi părăsea trupul, nu-mi păruse rău decât că mor singură. O parte din sufletul meu rămăsese într-o Cameră de Ceai. Aceasta de-acum părea o umbră, o reconstituire a aceleia, iar rostul nu i-l înţelegeam. Am hotărât să plec, copleşită de tristeţe, apoi liniştea mi-am aflat-o, până la urmă, tot între florile de dincolo, din poiană. Acolo am închis ochii şi-am adormit, iar ultimul gând dinainte de somn a fost că întortocheate fire leagă undeva acest tărâm al fericirii de spaţiul abia descoperit. Unde şi cum – nu venea nimeni să-mi spună. Doar marele Paznic, reîntors estimp lângă zidurile Cetăţii, mă străpunsese cu o privire ascuţită ca piatra. El, unul, ştia.“

Read Full Post »

Mai vorbiră o vreme despre ultimele descoperiri, apoi plecară în oraş să se vadă, la un ceai, cu doi tineri, cunoscuţi de-ai Şamanului: Camelia şi Matei, foşti ( şi ei ) „elevi“ ai lui Darian Câmpineanu. „Dumnezeule, ce copii frumoşi! Incredibil!“ exclamă în sinea ei când îi văzu, la locul de întâlnire stabilit, în faţa Teatrului: relativ mici de statură, subţiri, amândoi cu nişte ochi cum nu mai văzuse: splendizi, mari, plini de lumină. Un cuplu după care nu puteai să nu întorci capul, băiatul şaten-blonziu, cu plete dese strânse-n coadă, fata – o brunetă cu păr lung, gene negre arcuite, nas în vânt şi graţia unei statuete de Tanagra. Avu impresia că- i ştie dintotdeauna. Intrară toţi patru într-o cafenea, la „departamentul“ nefumători. „Eu, în cârciumă, dar la sectorul pocăiţi!“, reflectă Corina. Nu trecuse un ceas de când Mihai îi comunicase că dacă nu e în stare să se abţină de la ţigări înseamnă că nu poate să-şi controleze propriul creier, ceea ce o face vulnerabilă în faţa oricărui ins priceput să-i lucreze pe psihic. O învăţase că pofta de „iarba dracului“ se poate suspenda pur şi simplu, prin comandă verbală adresată minţii, iar ea conformase zâmbind neîncrezător, cu atât mai mult cu cât omul mai adăugase ceva: că, dacă nu lasă tutunul, nu va fi capabilă să-şi vadă armele din Astral. „Ce chestie…armele din Astral…ha, io şi…armele, războinicu’ lu’ peşte“, gândise. Stătea acum bleagă la masă, în faţa ceştii cu cafea aburindă, asculta întrebările puse de Camelia şi Matei, minunându-se că nu-i vine pofta de fumat. Treaba cu comanda chiar funcţiona! – Copiii ăştia vor avea de primit iniţierea pe noul sistem!, spuse, în chip de concluzie, după ce se despărţiră de perechea de tineri. – De ce crezi că te-am adus să-i vezi?, lansă Mihai, apoi trecură pe la magazin, în drum spre casă, să cumpere câte ceva de mâncare. Le era foame, între timp se făcuse seară. Cartofii se prăjeau sfârâind in tigaie, usturoiul pentru mujdei era gata curăţat, în bucătăria Corinei se desfăşura o scenă casnică oarecum ilară. Sau, cel puţin, aşa i se părea femeii. Amintirile ei privind gătitul în comun şi cinele asemenea erau vechi şi legate de alte personaje: proprii ei părinţi. Aici, la ea acasă, mânca singură întotdeauna. Dorin prefera mesele la restaurant, din motive rămase nediscutate nu gusta decât rarissim din bucatele pregătite de ea, deşi nu fiindcă ar fi fost ageamie în domeniu. Inexplicabil, când să scoată cartofii din tigaie şi să-i pună-n castron se enervă brusc. – Te irită faptul că trebuie să mă serveşti pe mine, remarcă Mihai. – … Aşa era. În clipa aceea nu ştia unde să caute cauza. Câteva săptămâni bune mai târziu, veni şi lămurirea: în altă viaţă, bărbatul avusese o bucurie de-a dreptul sadică să arunce pe jos, pe pardoseala rece a unei bucătării lungăreţe, reci şi cenuşii, mâncărurile pe care ea, pe-atunci o amărâtă ce muncea de dimineaţa până seara, le pregătea pentru el şi ceilalţi. Se ridica apoi de la masă şi o punea să cureţe mizeria. A fost destul să revadă scena şi…„Bun, o secvenţă karmică pe care o aveam de conştientizat. Punct ochit, punct lovit. Dar la ce Doamne iartă-mă îmi slujeşte…revelaţia asta? Tot nu m-am prins!“, gândi. Până la urmă, incidentul avusese şi-o parte comică.

Read Full Post »

„Ce an mai fu şi ăsta, bine că s-a dus!“ Imediat după miezul nopţii, îşi turnă şampanie în pahar. „Hai la mulţi ani şi să dea Dumnezeu un 2008 cu zile bune“, îşi ură expediind Universului un zâmbet. Revelionul…Dorin o sunase de vreo trei ori, înainte de ora doişpe, îşi spuseseră unul altuia cele cuvenite, încheiaseră ultima convorbire cu tradiţionalele declaraţii de dragoste. Cândva, la începutul poveştii lor, Corinei îi fusese greu să-i zică „Te iubesc“. Nu fiindcă n-ar fi fost, pe-atunci, adevărat. „Efuziunile sentimentale sunt la locul lor doar când alinţi un copil… sau un cotoi“, gândi în vreme ce-şi trecea degetele prin blăniţa pisicului încovrigat, comme d’habitude, la ea în poală. Fără doar şi poate, relaţia cu Dorin izbutise s-o schimbe, să-i mai dizolve din asperităţi, poate şi fiindcă bărbatul era extrem de afectuos, de atent, de statornic. „Hm… Exact  cum mi l-am… desenat în minte în perioada aia sinistră dinainte de a-l cunoaşte. Un om bun, care să pună preţ pe calităţile mele, să-mi tolereze defectele, să nu dea bir cu fugiţii când vede cât îs de dificilă… Să fie lângă mine când vreau eu, să plece când am poftă să fiu singură, să nu mă streseze, să nu-mi impună nimic… O grămadă de condiţii şi, culmea, le-a îndeplinit bietul pe toate“. Femeia ridică din sprâncene. De ce vorbea despre el la trecut? Simţise, cu câteva luni bune în urmă, că misiunea ei pe lângă Dorin se  apropia de sfârşit, îi comunicase şi Florianei lucrul ăsta, doar că între timp intervenise episodul cu boala, căderea de după, iar iubitul ei îi fusese alături şi se comportase exemplar, neoferindu-i nici cel mai vag motiv de a decide ea despărţirea. Ştia cumva dinlăuntru că trebuie să plece mai departe, însă nu avea curajul de a-şi asuma singurătatea şi nici vina de a fi ea aceea care părăseşte. Nu voia să-l rănească, o oripila ideea de a fi sursa suferinţei cuiva, cu atât mai mult cu cât, oricât s-ar fi străduit, chiar nu avea ce să-i reproşeze. Poate doar faptul că sfera spiritualului, atât de importantă pentru ea,  lui îi era cu desăvârşire străină. Şi că, fizic, nu-l mai dorea. „Nu, aici baiul e la mine, eu sunt cea defectă. Păi da, operaţie, chestii,  nu-i de mirare că acum…“, îşi zise amintindu-şi că, de multe ori, ca să nu-l respingă, trebuise să-şi scadă propria vibraţie, apelând la cunoaşterea esoterică. Până şi fără asta, rămăseseră destule lucruri frumoase între ei. Nu li se ura unul cu altul. „Numai că tabloul aduce mai multa a camaraderie decât a iubire, poate-ar fi bine să-şi găsească o alta…“ Era o iluzie. Ştia că Dorin nu va pleca decât când va avea certitudinea absolută că ea voia asta. Nu, nu-l legase în vreun fel, nici n-ar fi fost corect, însă tipul îşi plătea nişte datorii karmice şi, până la stingerea lor, avea să rămână pe loc. Era unul dintre puţinii ei debitori, în general avusese ea de îndurat ponoasele minunilor făcute în alte vieţi. Avea o problemă cu bărbaţii. La nivel de sine, îi cam iubea „cu minus“, iar în câteva încarnări precedente, tot ca femeie, îşi bătuse joc de ei cu multă plăcere. Conştientizase toate astea de-o vreme, i le confirmase, vara trecută, şi Mihai, ba chiar îi spusese din prima că aspectu’ se cerea rezolvat chiar până la tema căsătoriei şi-a copiilor. Un fragment de discuţie în bucătăria Florianei…„M-am încordat ca un arc şi i-am spus… ce i-oi fi spus? Să-şi vadă de treabă, probabil. Cea de genul ăsta. Nee, am fost mai doamnă. I-am turnat adevărul gol-goluţ, că n-am înclinaţii matrimoniale şi că nu mă interesează nici convieţuirea, nici plozii. Mi-a servit o replică din care nu lipsea partea cu…menirea femeii…Era să mă pufnească râsul“. Îşi aprinse o ţigară, ridică din nou paharul cu şampanie şi toastă în aer. „La mulţi ani şi ţie,  băiete, cu ideile tale medievale cu tot! Să ai parte de-un an bun!“ Îşi vizită mental prietenii, vechi şi noi, pe cei cu care mai păstra legătura, dar şi pe ceilalţi, apoi trimise-n văzduh o urare…generală şi dădu stingerea. Pentru ea petrecerea era gata. De dimineaţă avea să fie la Catedrală. Nu pierdea niciodată slujba Sfântului Vasile.

Read Full Post »