Feeds:
Articole
Comentarii

Deschise laptopul şi intră în inboxul de yahoo. Era acolo. „Deci n-a uitat de promisiune, io-te şi povestirea lui Mihai!“ Intră în attach şi citi. Mai întâi pe fugă, apoi încă odată şi încă odată. Începu să tremure necontrolat. În toamna lui 2010, când revăzu textul, hotărî să lase întregul conţinut al mailului aşa cum se afla, fără să modifice o virgulă sau măcar ceva din categoria typing error  – codul energetic trebuia să rămână intact,  al lui, i se părea că orice intervenţie, fie ea şi strict gramaticală, ar fi impurificat mesajul – şi să-l introducă, fără acordul autorului de drept, în cartea ei. Chiar dacă gestul nu era cinstit, câtă vreme Şamanul era personajul ei, se considera întrucâtva stăpână şi pe toate cuvintele pe care acesta, indirect sau direct, i le adresase. În plus, demult nu-i mai păsa de reacţiile lui. Vechea spaimă trecuse.

„Salut sunt aici ptr tine ca si cand nimik nu sa schimbat pe acest pamant Cantam in baie si dusul mergea, iar muzica stropilor ma imbaia. Sunt un nebun caci lumea asa ma vede acum. nu ma mai sperie nimik caci am cel mai puternic prieten Universul, Seful cum imi place sa ii spun. Cu el am descoperit in aceea dimineata in baie sub dus un alt prieten de fapt o prietena caci energia ei este mai mult feminina Daca s-ar putea intrupa ar fi ceea mai minunata femeie si totodata ceea mai mortala Multi se indragostesc de ea fara sa stie apoi cad deznadejdii si urmeaza clipele cele mai cumplite ale unei vieti amare Ma gandeam la Luni de Fiere ale lui Pascal Bruckner in care tipul traieste si transforma agonia si extazul lui dostoievski in viata lui. Nu sunt un cititor de elita sunt un spirit care isi cauta identitatea pierduta in tenebrele trecutului. ma reintorc astfel la aceea zi, sub dus, si daca este obsesiv deja ptr voi, lasati cartea nu se merita sa mergeti mai departe si nu fac psihologie inversa, nu nu fac avertismente ci va spun faceam dus dar dusul nu era obisnuit era ceva la care am visat demult. sub presiunea clipelor interioare am cautat apa sa ma curat de ganduri, am cautat apa sa ma spele de energiile pe care le adunasem cati oare stiu ca apa este una din energiile noastre primordiale si chiar inaintea focului? de ce acest corp este format din ..% apa, va las sa cautati sa aflati de ce sa mai scriu e scris in cartea de anatomie sau in wikpeddia ma intorc la dus ca spirit cugetator caut forma de a ma intelege iar sub picaturile de viata am incercat sa ma regasesc atat cat pot si imi este dat voie cati stiu ca daca sub dus spui un tatl nostru te cureti energetic aproape 100%, caci in acel moment dusul se transform aintr-un patrafir ce stropeste apa sfintita. Stiu ca nu stiti, nici eu nu stiam dar am aflat si o fac zilnic, acum o facem impreuna caci deaceea m-am intors la dus. o mana a lovit peretele iar buzele-mi au murmurat doamne da-mi mila ta si fa ca aceasta apa sa se transforme in lacrimile tale sa ma spele de pacatele pe care le-am Tata, in fata ta asa cum mai creat, gol eu unul am sa apar sa cer un suflet care sa stea langa mine sa nu imi petrec eternitatea pe aceasta planeta singur Atunci am vazut-o, aparand si luandu-ma de mana sa imi spuna, eu sunt aici, tu mai chemat eu am cerut o femeie, tu esti un spirit ca si restul Universului, cu tine nu pot trai pe pamant Asa este a raspuns suav ea si antinzand mana mi-a atins inima si am tresarit. Dupa ce am mai crescut in cunoastere putine entitati au avut acest curaj sa o faca sa indrazneasca sa imi atinga inima, stiau ca ar fi fost ultima lor miscare Un copil nebun ca mine ar fi taiat mana sau orice altceva ar fi fost, dar ea a intrat ca si cand nu puteam sa fac nimik si nu asa fi ripostat ea stia ce va urma am ramas cu inima in mana ei si pe un zambet mi-a raspuns. te cunosc mai bine decat te cunosti tu caci eu am asistat la nasterea ta ca si la ceilalti eu am suflat cu voia sefului din darurile mele, iar tu ca un copil cuminte le-ai accepat cu bratele deschise ca si ceilalti tu nu esti mai special doar ca in ultimul timp mai invitat mai des in casa sufletului tau iar acum ceri sa ma vezi…am venit eu am cerut un spirit incarnat da, dar inainte trebuie sa ma infrunti sa ma iubesti pe mine si apoi sa ma accepti asa cum il accepti pe seful cum sa pot face eu asta cand tu ma faci sa imi doresc sa fug la arme si sa lupt ptr ce mi-a mai ramas hmmmm, daca vrei fa-o dar mi se pare ca nu esti in pozitia ceea mai avantajoasa. cata dreptate avea nu ca eram gol in dus cum ar zice unii ci ca inima mea era in mana ei, o miscare neinteleapta si puteam pierde tot atunci am inteles, trebuia sa pierd tot ca sa o infrunt si nu ca un luptator ci ca un negociator vreau sa stam acolo unde tu mai astepta mereu inteleapta miscare vrei o discutie ca miza inima ta. da, a fost cuvintul care mi-a izbugnit din piept durerea sura din inima a incetat si o masa a aparut aevea in fata mea eu te-am astepta mereu aici acuma stii unde sunt am timp sa mai astept picaturile-mi cadeau pe pielea dezgolita. eram curat afara dar inauntru abia acum vedeam mizeria stransa apa buna mea prietena tacauta isi facuse treba, stransese in picioare toate reziduurile si astepta ultima mea comanda sa deschid o dimensiune in care sa trimit acele energii negative am suflat semnele le-am dat sensul de rotire si dimensiunea sa deschis cu un poc sec si a inceput sa absoarba. am oprit apa, am tras draperia si m-am uitat nimik nu mai era ca la inceput, ceva se schimbase poate eu , poate Universul, dar ceva era schimbat am calcat afara din cada si ma gandeam la Frank Herbert si Paul Atreide cand primea lectia de lupta Daca vrei sa invingi trebuie sa infrangi frica ma gandeam la intrebarea neinitiatica a tanarului ce trebuia initiat…Cum?! iar generalul ii spuse ferm: lasa frica sa treaca prin tine si dupa ce te va fi devorat, vei vedea ca nimik nu s-a intamplat calcam prin casa gol si imi alegeam un prosop din sifonier celalat prietn focul deja lucra pe mine nu imi era frig desi afara era innorat si gata de ploaie eu nu mai simteam ma activasem in prezenta focului ce ma purifica de restul energiilor Tot universul ma privea si susoteau prin ochii icoanelor de pe perete Astazi el va discuta cu ea astzi isi va invinge oare….. energiile treceau ca si gandurile noastre ochii din icoanele pictate tresareau si ma incurajeau mergi pana la capat noi suntem de partea ta si totusi ce frumoasa era faptura care ma astepta la aceea masa rotunda desi aevea, o indrageam incercam sa lupt impotriva ei dar mrejele frumusetii ei ma robeau, trebuia sa merg cuvantul meu era lege ptr mine oare cati stiu ce inseamna cuvantul? puterea lui, energia din spatele lui. eu trebuia sa imi respect cuvantul nu ca unul care a luptat si a murit in codul onoarei ci ca unul care isi respecta Creatorul in fata caruia statea mereu si nu vroia sa il faca de rusine cineva sa ii spuna lui Sefu, lai creat pe asta din nimik si uite-l este un nimik caci nu si-a respectat cuvantul pe care tu i l-ai dat oare cata drepatate avea batarnul Will: Lumea intreaga e o scena si toti oamenii sunt actori. Toti imbracam ceva pe noi, haine, costume, robe, sutane, sarafane, togi si… nu suntem diferiti decat prin cuvantul rostit si implinit. eu rostisem cuvantul acum trebuia sa imi implinesc visul. m-am sters si in noianul de ganduri si energii am tras o bluza pe mine si am inceput sa aprind lumnarile si m-am asezat in pat relaxandu-ma asa ne-am reintalnit la masa tratativelor desi mi se parea o masa cunoscuta ceva din trecutul meu, normal eram in inima mea, in locuri stiute doar de mine in case din vietile mele trecute in ceva ce inca pamantul nu vazuse si eu stiam ca va urma, dar acum acum eram in camera teenbrelor cum imi placea sa spun pe la inceputuri acolo unde gaseam problemele mele ce ma speriau de moarte si unde lumina intra destul de greu acum o lumina suava intra acolo dintr-o fereasra indepartata o lumanare pe masa si doamne acel chip angelic ma privea ca pe un copil sfios cum intra-n in clasa intai si se apropie de bancuta ce il asteapta. ea era acolo intr-o rochie lunga de seara am spus buna seara instantaneu un gest al respectului ea a zambitsi sa ridicat i-am luat mana pe care o intinsese si instinctiva am sarutat-o dorind astfel sa nu ii dau voie sa intre iar in inima mea. ea a zambit de gandul avut iar eu m-am inrosit caci am stiut ca citea energia gandurilor mele, logic. ochii mei taiosi s-au inchis si in aceea minuta plina de eternitate o mana mi-a atins obrazul si mi-a sters lacrima ce cadea hai sa dansam o fost soapta ei ce ma inlantuit apoi de mijloc si ca la un semn numai de ea stiut un vals a pornit sa se auda dansam si ma linisteam si fiecare pas ma facea sa imi dorescs a nu se mai termine. ea chiar ma cunostea stia ca imi place valsul acolo unde pe vremuri cand eram un bobocel in ale dansului am concurat si eu si am gresit exact la vals la intoarcerea din coltul diagonalei mari acel pas de schimb unul mic ca sa incepi pe cel mare iar. de data asta il facusem cu naturalete si nu cu frica din trecut care ma blocase si imi calcasem partenera si fusesem depunctati umilitor ptr mine, asa lasasem dansul, de atunci nu am mai concurat, desi la vremea respectiva scuza puteau fi pantofii care ii alesesem prost alunecam cu ei. nu a mai contat ce au spus ceilalti ca sa ma incurajeje, eu gresisem si nu ma iertam. Ciudat acum dansam cu ea cu aceasta minunata entitate cu FRICA insasi si ma ajuta sa imi depasesc sentimentele umane de friica ciudat nu?! Un sfat al samurailor spunea: atunci cand esti in lupta aminteste-ti ca oricum vei muri si astfel energia va fi libera sa traiesti clipa trecatoare Amintiri trecute au revenit, inima se reconstruit instantaneu si am inceput sa revad lumina din care am fost creat, Da stiu ca sau caznit ceva sa ma creeze, m-au sters mau recreat, m-au sters, m-au recreat si asta nu ptr puritate sau perfectiune, nu, eram doar o joaca a unei entitai ce abia invata sa creeze. intr-un final sa saturat si ma lasat in forma actuala, atunci a suflat asupra mea Duh Sfant si creatia sa implinit, devenisem EU Eram gol si nu de haine ci de experiente, de cunoastere, eram boboc abia de acum incolo incepea munca sa invat.. Aceasta vizualizare a nasterii mele ma ajutat sa ma eliberez si sa lupt cu Frica de fapt cu MINE si am inteles ca la baza tuturor energiilor pe care le spunem frica este un principiu primordial dorinta de a arata Universului ca suntem puternici Increderea ca murind ne nastem la o alta viata, un alt nivel dar noi nu vrem sa credem ptr ca nu traim aceasta idee. Ne este frica sa murim sa esuam in fata Sefului ptr ca noi credem ca suntem puternici Ahhhhhhh smerenia Daca am stii cu adevarat aceasta Mi-am invins frica din inima caci stiu: AM FOST CREAT DE UNIVERS SI DOAR UNIVERSUL MA POATE STERGE RESPECT UNIVERSUL SI CA ATARE STIU CA NU POT FI STERS CACI VREAU CA EL SA FIE IN MINE SI EU IN EL SI ASTFEL CUM SA SE STEARGA SINGUR? prin faptul ca nu acceptam univesrul in inima noastra in noi lasam locul fricii ca sa ne invete nu sa ne distruga. EA ceea mai minunata entitate pe care am avut-o ca professor.“

„Că veni vorba, tare-s curioasă de povestirea Lupului Alb…că nu ne-a citit-o! A promis că mi-o trimite prin mail, sper că…“ Mustăci. Nu-şi imagina nici subiect nici nimic, în schimb simţea clar savuroşi cârlionţi de ortografie, ortoepie şi punctuaţie, numai buni să-i ia ea la pieptănat. „Eh, asta n-o să-l supere, ştie şi el că dă drumu’ la text fără să se uite-ndărăt…“

Şi totuşi, despre popasul la Bazilica Sfânta Maria Radna merită spuse câteva cuvinte. Din nou ne-am întâlnit cu Daniela Groza şi Mircea – Tase al ei, dar de data asta lucrurile au evoluat altfel. Direcţia inedită, ca de obicei, a fixat-o tot Mihai, asta după ce observase că Tase avea o vârstă astrală mare şi o misiune pe care, ca mulţi dintre trimişii primului contingent, cei născuţi undeva în jurul anilor 60, o ratase cu dezinvoltură. Statura impozantă, figura stranie, cu ochi croiţi oblic, forţa pe care o degaja chiar şi când tăcea, toate veneau de demult şi de departe. Îl ştiam de vreo douăzeci de ani, era şi el, la fel ca fratele doctorului Câmpineanu, un personaj destul de cunoscut în campusul universitar. Chiar avusese la un moment dat o iubită, pe Doiniţa, din anturajul meu de pe-atunci: o fată frumoasă, inteligentă, cu talent literar. L-am revăzut mai apoi la cursurile Reiki, venit mai mult ca să-l vadă pe Darian, apoi, în câteva rânduri, în casa Groza, dar niciodată nu-mi-a atras atenţia ca la Radna. O simplă discuţie cu Şamanul, discuţie la care, de altminteri, asistam cu toţii, aşezaţi spontan în semicerc, l-a determinat să se lanseze într – un speach destul de avântat. Îl priveam din profil, destul de detaşată, când s-au activat oglinzile, chipurile lui de altădată: preot al lui Zamolxe, samurai, om de stat, ostean de rând. Nu eram foarte sigură că văzusem bine, dar când l-am întrebat mai apoi pe Mihai dacă nu cumva făcuse o manevră ca să-i reînvie memoria karmică n-a tăgăduit. A fost chiar mulţumit că mă prinsesem, sau cel puţin aşa mi s-a părut. Cu el nu puteai şti niciodată. Cert e că, încă odată, jucase rolul de catalizator, accelerând conştientizarea încarnărilor trecute, aşa cum făcuse şi cu mine“.

Septembrie era pe sfârşite. Citi pentru a suta oară ultimele file din caiet, înăbuşindu-şi un oftat. Privite de la distanţa jumătăţii de an care trecuse, întâmplările acelea nici măcar nu mai păreau adevărate. Se rupsese de ele cumva, erau doar o felie de trecut, un „atunci-şi-nici-atunci“. Se opri cu gândul la ziua de Înviere, dar avu mare grijă să evite pasajul care-i displăcea cel mai mult. Aproape i se făcuse rău, îi fusese greaţă, oglinda pe lângă care trecuse în drum spre baie îi restituise propriul chip îngrozitor de palid. Amintirile Luciei nu erau vesele, iar Luisa…„Mda, de ce ţi-e frică nu scapi, va trebui cumva să rezolv şi partea aceea“, îşi spuse. Plină, iniţial, de zel, îşi scosese „programatic“ pe suport clasic exact fotografiile care imortalizau momentul, apoi dăduse totul deoparte fără să mai facă nimic. Pozele făceau praf pe undeva prin casă, între timp alte probe, mai recente, se vădiseră incomparabil mai dure decât ceea ce în primăvară încasase drept „sarcina maximă“. Senin, până la urmă, mai fusese doar finalul sejurului la Bocsig, cu pelerinajul la mănăstirea Maria Radna, ultima seară petrecută sub cerul liber, în curtea înflorită, poveştile nocturne cu Nela urmate de un somn – culmea! – liniştit. Înainte de a adormi, Corina observase că nu-i mai pasă dacă… – Am întrebat care a fost darul meu de Paşte, iar răspunsul a fost minunat, i se confesase în dimineaţa următoare, la cafea, mama lui Mihai şi-a Mirunei. Am primit bucuria! Eu de douăzeci de ani n-am mai râs cu poftă şi nu mi-am mai îmbrăţişat copiii! Şi ştii ceva? Eu de obicei nu văd aurele oamenilor, dar pe a ta, acum, o văd. E numai lumină! Zâmbise în tăcere. „Nu ştiu câtă lumină pot să am acum, ţie în schimb îţi strălucesc ochii şi asta e bine…Ce răspândeşti, spre aceea priveşti, aşa că totul în jur pare sclipitor…“ După plecarea bucureştenilor, mai rămăsese o noapte la părinţii Florianei. Se amuzase pe cinste la cină, când, cum-necum, ajunsese ea însăşi „responsabilă cu grătarul“. Cineva îi pasase…misiunea pulpe de pui şi, în loc să se eschiveze cum i s-ar fi părut normal, se trezise efectiv făcând focul. Fără nicio ezitare copiase gesturile pe care le văzuse la Mihai, iar rezultatul fusese o frumuseţe de pălălaie sub carnea care se prăjea risipind miresme ispititoare. „Hahaha. Şamanul mi-a trecut mie ştafeta asta şi uite că funcţionează.“ Suportase, binedispusă şi indulgentă, mişto-ul tandru al mamei Jupânei, sincer surprinsă să constate că bătrânica era pe fază. Dimineaţa următoare, în drum spre casă, încercase să-şi facă ordine-n idei.

Aruncă apoi o privire peste caietul deschis pe genunchii Corinei.

– Desenează o fântână. Acum! Uite-aici, ai o pagină liberă.

– Ok. Netezi foaia şi ezită un pic înainte de a începe. Alese varianta cea mai lesne de reprezentat şi rasoli la repezeală un puţ banal, cu cumpănă şi găleata goală atârnând în aer. – Bine măcar nu i-ai pus acoperiş, altfel ar fi însemnat că nici măcar nu primeşti Lumină şi Iubire de Sus. Şi, în plus…ia stai puţin, asta e fântâna pe care-ai văzut-o în meditaţia de la Feredeu?

– Nu, da’ de unde, asta e aia pe care mi-e mai uşor s-o „pictez“. Aceea de-atunci era cu mult mai complicată, foarte împodobită şi era altceva, o arteziană!

– Arteziană? A, e în regulă, la ea mă refeream, este imaginea inimii şi arată câtă Iubire există într-un om. Când apa ţâşneşte liberă, e semn c-o răspândeşti în jur, cu cât mai mult, cu atât mai bine. Voiam să-ţi arăt meditaţia fântânii, pur şi simplu îl rogi pe cel din faţa ta să intre în inima lui şi să deseneze fântâna pe hârtie. Dacă e prea mică, sau cu acoperiş, îngustă, cu cumpănă sau roată, trebuie refăcută. A mea am construit-o diferit. Acum e închis izvorul Iubirii, l-am zăgăzuit cu un scop anume, dar…Îi luă creionul din mână şi trasă o spirală pe foaia dictando. Apa se înalţă răsucit şi, din loc în loc, sunt ulcioare rotitoare care o aruncă pline de forţă în jeturi compacte. Atuncea loveşte. Este ceea ce se întâmplă când mă vezi tu că izbucnesc, când tonul mi se schimbă.

– Aha.

Câteva ceasuri mai târziu erau cu toţii la biserica din sat, la Sfânta Înviere. Femeia urmări ceremonialul, conştientă că iarăşi îi creşteau platoşe în astral, apoi se duse la Sărbătoarea de Sus. În plan terestru, chiar nu se întâmpla mare lucru. Observară cu toţii – aveau să discute pe tema asta mai încolo – că preotul rostea Tatăl Nostru de parc-ar fi participat la un concurs de rugăciuni – viteză şi că, în schimb, în loc de acel „Hristos a înviat “ arhicunoscut la care se aşteptau ei, aici se cânta varianta mai lentă, chiar tristă. În mulţime, cu lumânările aprinse în mâini, făcură un ultim efort să mai asculte odată melopeea aceea leşinată, în nădejdea că, poate, o vor auzi şi pe cealaltă, cu mult mai potrivită ideii de praznic al bucuriei. N-a fost aşa şi nici n-au luat Paştele. Şi asta era altfel, în Bocsig se dădeau abia dimineaţa, pe la patru.

– Copii, eu zic că-i cazul să plecăm, că ăştia pe-aici prohodesc, nu-L sărbătoresc pe Iisus! – Da chiar, hai acasă. „Hristos a înviat din morţi/ Cu moartea pre moarte călcând/ Iar celor din mormânturi/Viaţă dăruindu-le…Răsuna curtea. Acesta – şi nu cel de la biserică – era imnul adevărat al biruinţei Luminii. Cât despre scena aceea din bucătărioara unde ne-am adunat cu toţii în jurul mesei, iar Mihai a sfinţit pâinea şi vinul…” Fusese fără seamăn, Rai întreg pogorât în loc strâmt şi umil, unde o mână de suflete trăiau Învierea în rostul ei dintâi. N-am gustat niciodată licoare mai bună decât vinul acela peste care, preot al Ordinului Melchisedec, maestrul chemase Duh Dumnezeiesc. Roşu-rubiniu, lichidul din pahare era sângele Mântuitorului, cu mireasmă de busuioc şi de sacru, iar raza din Cer scălda colţul în care ne aflam într-o lumină dincolo de fire.“ Femeia încheie fraza şi parcurse cele câteva rânduri cu ochi nemulţumiţi. Oricât s-ar fi muncit, n-ar fi reuşit să redea nici măcar umbra umbrei întâmplării la care fusese martoră, ori felul în care-i cutremurase pe toţi până-n adâncul fiinţei. Mai ştia că, imediat după aceea, reintrară cu greu în pieile de muritori de pe Pământ, puşi pe sărbătorit Paştele cu ciocnit de ouă roşii, drob de miel şi veselie românească. Ieşiră sub cerul înstelat şi întinseră masă lungă. Spre dimineaţă, numai Corina şi Irina mare mai erau pe baricade, greu de convins că e cazul să lase poveştile şi să se ducă la culcare. Cel mai mirat a fost tatăl Jupânei, venit după slujbă cu Paşte de la biserică. Îi spuseră doar că ele deja le luaseră, fără să dea detalii. Cum să-i explice bătrânului că Duhul Sfânt nu coboară numai în altar?

– Ei, au fost iniţierile. Prima e a Păsării Phoenix şi e nouă pe Terra, vine de pe altă planetă. Teoretic, entitatea, odată invocată, coboară prin soarele nostru, dar casa ei e un soare diferit. Flăcările ei purifică, cel ce intră în legătură cu ea poate să se autodistrugă şi să reînvie din propria cenuşă! N-am mai chemat-o demult…Cândva am încercat să i-o trimit lui Darian, dar n-a primit-o, mi s-a transmis apoi că fiecare are parte ce i se cuvine, nu de altceva. Cât despre hexagramă, ştii ce e.

– Merkaba.

– Şi asta, dar nu numai. Haide, deseneaz-o sus pe cer. Să nu te sperii. Femeia se execută.

– Na, cum e? Ce vezi?

– S-au deschis dimensiunile, de sus până jos.

– Exact, de-acum poţi să faci asta când vrei să arăţi adevărul cuiva care încă nu are acces acolo. Din acest moment vei vedea multe. Spune, ce am aici? Bărbatul îşi ridică ambele mâini, cu degetele răsfirate şi palmele ascunse.

– Sunt nişte…Corina desenă în văzduh conturul a ceea ce, în astral, se zărea acolo. Şi încă un fel de, cum să le spun, apărătoare, foarte frumoase, care acoperă totul.

– Aşa este. Le-am purtat în multe vieţi. Dar aici? Întinse arătătorul dreptei. Ceva ce semăna cu un inel de o formă bizară, prelungindu-se dincolo de unghie într-o nuanţă întunecată se distingea ca prin ceaţă. „Terifiant“ fu cuvântul care-i veni automat în gând, apoi se întrebă ce era atât de înfricoşător acolo.

– Este inelul materiei şi antimateriei. Pornit, el poate…

– Ştiu.

– Încă odată, vreau să discutăm despre prima seară. Exact de la cine ai luat energia aia negativă, de la grup sau de la mine?

– De la tine, recunoscu ea cu obidă. Şi-ar fi dorit să să-l poată minţi, măcar prin omisiune, însă… Îi istorisi tot, punct cu punct, apoi îl ascultă cu atenţie. Notă în caiet procedura căreia i se supusese la schit, etapă cu etapă, iar când maestrul tăcu, adăugă câteva observaţii pentru mai târziu. Cu asta se ocupa când Irina mare, şi ea înarmată cu o agendă, luă loc în apropiere, pe un alt buştean.

– …În carte, undeva, aminteşti de un tip care negociază cu Cei de Sus pentru salvarea unor suflete. De unde ai informaţia?

– Mi s-a revelat „filmul“.

– Bine, dar…

– Eu eram unul dintre cei astfel ajutaţi.

– Te simţi datoare?

– Nu.

– Te simţi prost pe tema asta?

– Nu. Se strâmbă. „ Parc-am fi la interogatoriu! Ce vrei să scoţi de la mine? Nu, nu mă munceşte sentimentul datoriei, recunoştinţa nu mă-ndeamnă să-mi pierd somnul, iar dacă trec printr-o stare de spirit mizerabilă asta nu are nicio legătură cu evenimente petrecute în străvechime. Şi încă odată nu, în caz că ancheta asta urmăreşte să descopere… Ştii ce? Ia mai lasă-mă-n durerea mea! Dacă eşti natarau şi nu pricepi…“ Opri „motorul“, oricum n-avea de gând să se lanseze cu glas tare într-un şir de justificări superflue.

– Legat de Phoenix, am constatat că pot direcţiona flăcări energetice, mai mici sau mai mari, în jur, spre oameni sau obiecte. Ce rol au? Înţelege că, iarăşi, totul e nou-nouţ pentru mine, dacă nu te-ntreb pot să comit vreo greşeală.

– Hm…Acelea ard karma, grijă mare cu ele. Poate nu e rolul tău să faci asta.

– Ştii ce e chiar interesant? În maşină cu Floriana, pe drum încoace, mă obseda un cântec. Sunt, poate zece ani de când nu l-am mai auzit. Refrenul spune „Părăseşte Cerul şi cheamămă/ Întoarce-te, Pasăre de foc“. Acum pricep de ce revenea cu atâta insistenţă!

Mihai zâmbi.

Corina se duse să-şi ia haina lăsată „la găini“, apoi grăbi s-o ajungă pe Nela, pe uliţa către ieşirea din sat. Avură ceva de mers până podul suspendat peste râu, rupt parcă dintr-o poveste. Mai văzuse aşa ceva prin filme vechi, tatăl ei îi povestise cândva că, în tinereţe, mult înainte de medicină, pe când cutreiera munţii ca tehnician geolog, avea o bucurie copilărească să-şi sperie asistentul, zgâlţâind temeinic puntea şubredă, sub care se căsca hăul. Nenea Iorgu…mic, bondoc şi fricos ca un iepure, îi rămăsese prieten pe viaţă, cel mai bun. Nici la douăzeci de ani nu fusese vreun viteaz. Când podeţul pe frânghii începea baletul, se întindea-n mijloc, pe burtă, îmbrăţişând scândurile şi înjurând olteneşte, colorat şi cu sete. Nu se ridica de-acolo decât când „duşmanul“ de pe mal era hăt departe…Trecură peste Criş, în balans şi râzând. În picioare, la capăt, le aştepta Şamanul, săltând de pe-un picior pe altul cât să facă şandramaua să se legene. Se instalară cu toţii la soare, lângă apă. Irinele şi Relica trecură la costume de baie, Miruna îşi puse pledul la o oarecare distanţă, Riana şi Olimpiu fotografiau de zor. Păcat că Floriana absenta. Era de serviciu, avea să apară în ziua de Înviere. Stătu un timp în iarbă, dar nu se putu relaxa. Dimpotrivă. Hotărî să se retragă undeva la o parte şi să-şi asculte cântecele. Îşi puse căştile-n urechi, se uită la râu, la cer, la oameni. Din unghiul acela, tabloul era vesel. „Vrei să cunoşti lucrurile? Priveşte-le de aproape. Vrei să-ţi placă? Priveşte-le de departe“, îi veni în cap o vorbă de duh. Atenţia îi fu atrasă de o creangă căzută la pământ, veche şi lustruită de parcă ar fi stat în albie. O ridică. Înaltă de vreo doi metri, uşoară, arăta a toiag şi parcă era a ei de-o veşnicie. Porni pe lângă Criş, fără să renunţe la „accesoriul“ proaspăt dobândit. „Eram bătrân, eram foarte bătrân. Aşa îmi ajutam mersul. Lemnul prindea viaţă în mâna mea, iar tovarăşul meu de drum era purtător de înţelepciune şi vrednic de toată cinstea. Multe văzuse, trecut din mână-n mână. Fusese al moşului meu, al strămoşilor. În curând aveam să-l dau şi eu mai departe…“ Coborî în real.

– Curios, nu arăţi deloc ca un …moş, dar adineaori, de la distanţă, aşa te vedeam. Zici că erai Moise. Dacă n-aş fi ştiut că e încarnat deja, glumi Irina, aş fi crezut că eşti tu!

– Haha, nu ştiu. Moise nu, dar, poate…Altfel, deh, nu pot evolua decât spre babă, asta-i sigur. Din nou îşi simţea tot spatele incins. Se aşeză lângă Irina mare şi Relica, iar Şamanul veni şi el mai aproape. Îşi privea mâinile concentrat, urmărind ceva pe fiecare dos de palmă.

– Băă, cum ai făcut de te-ai bronzat pe spinare în formă de V?

– În formă de V? Mă cam arde, poate că mi se activează iarăşi nişte scuturi, nici eu nu mai ştiu câte sunt, îi răspunse el Relicăi. Hai să mergem acasă, se face seară, pe la unsprezece ne ducem cu toţii la Înviere. Blondo, ia-ţi sceptrul şi umblă, se întoarse spre Corina.

Ajunsă în curte la Bocsig, se aşeză pe-un buştean.

– Hai să-ţi dictez paşii meditaţiei de activare a ADN-ului!, îi propuse bărbatul.

– Ok, dar înainte de asta explică-mi şi mie ce înseamnă aripi de foc, înalte cât cerul. Mi-au apărut în dimineaţa asta, iar la Feredeu vedeam întruna Steaua lui David.

Se întoarseră treptat spre trecutul…recent.  Schimbară impresii despre pelerinajul la Feredeu, iar Corina îi citi  cele câteva rânduri pe care le scrisese după experienţa de la mănăstirea de  jos.

Uite, mi s-a făcut pielea de găină! Irina mică  îşi arătă încheieturile mâinilor.

Hai atunci să-ţi  demonstrez cum arată toate astea în realitate. Îi făcu semn s-o urmeze şi  se opri  în faţa copăcelului de liliac din mijlocul curţii, ale cărui flori se răsfăţau în lumină, răspândind efluvii de parfum gingaş. Mângâie aura uneia dintre ele, deschizându-şi porţile inimii. În gând, transmise pomului Iubire, mărturisindu-şi admiraţia pentru frumuseţea  lui şi recunoştinţa pentru mireasma minunată pe care-o dăruia  tuturor cu atâta generozitate. Prin  palma deschisă, percepu energia curgând înspre plantă, apoi felul în care aceasta o răsplătea plină de dragoste. „ŞI EL CHEMA SOARELE PE NUME ŞI VORBEA CU FIARELE PĂDURII, MÂNGÂIA FLORILE CU INFINITĂ TANDREŢE…“

Uau!, făcu Irina.

Câţiva paşi mai încolo, Mihai se conversa cu Axel.

Uită-te acum la ea, observă ce face, îl îndemnă Şamanul, apoi privirile celor doi aţintiră liliacul. Între om şi floare are loc un transfer de iubire, continuă el explicaţiile.

Vraja se risipi ca la comandă. Braţul învelit în mâneca roşie îi  căzu moale pe lângă trup. Plecă împreună cu cealaltă, dornică să iasă cât mai urgent din raza vizuală a Lupului Alb.

Nu ştiu de ce, simplul fapt că am fost surprinsă şi…arătată m-a îmboldit să o iau la sănătoasa, de parc-aş fi făcut ceva anapoda. Nu înţeleg de ce. Nu încă“, notă Corina în caietul cu coperte maro. Până şi scrisul i se părea, cumva, o operaţiune  de neîndeplinit în văzul lumii.  Oricât de credincios istoriei, textul o trăda. Ştia bine că, dusă la bun sfârşit, cartea n-avea să mai fie a ei.  Drumul şi soarta îi vor fi altfel însufleţite, altcineva o să mijlocească între poveste şi destinatarul ei necunoscut, iar numele autorului, cel real sau altul,  inventat, n-o să spună prea multe cititorilor „întâmplători“. Doar că acum, să stea in mijlocul oamenilor acelora, aplecată asupra foii de hârtie…era impudic. Mihai îi făcuse şi câteva fotografiase în această ipostază, iar faptul în sine o deranjase.

„Sunt aici să învăţ lecţiile non-limitării, să-mi dărâm cam o tonă de prejudecăţi ( unde mai stăteau ascunse şi astea?), să-mi accept latura războinică, ignorată pentru atâta amar de vreme. Sunt aici să-i învăţ pe cei ce au nevoie despre avantajele blândeţii, despre atitudinea non-combat, despre smerenia exterioară. Pe cea interioară n-o am. Deocamdată. Altfel n-ar fi fost necesare niciuna dintre loviturile pe care, zilele astea, le-am tot încasat. Pe dinafară mă menţin, cât de cât, între graniţele unei stări de calm aparent, înăuntru  sunt  vraişte. E-n preajma mea o entitate care-mi tot spune că n-am de ce să mă tulbur. Şi totuşi… La teorie sunt tare, la practică – precum fularul.“

Ei, e cam aşa: ţi se pune în faţă o farfurie de rahat şi o linguriţă. Ştii că trebuie să-l mănânci. Dacă refuzi linguriţa, capeţi polonicul. Dacă pui mâna pe polonic şi papi cuminte tot, când e strachina goală suspini uşurat şi dai să te ridici de la masă. O faci fără să fi spus sărumâna? Apare înc-o farfurie, nouă şi plină, cu linguriţa aferentă. Mulţumeşti din suflet, conştient că tocmai ai avut parte de meniul pe care tu singur ţi l-ai pregătit? Totul se încheie aici…

E beton exemplul!, râse Ioana mare.

Oooo…şi am din astea…căcălău! L-am alcătuit cât mai plastic, ca să-l ţii minte.  Poţi să-l şi vizualizezi,  numai la  zona olfactivă să nu umbli!

Fetelor, gata şedinţa? Hai, echiparea, plecăm la Criş, anunţă Mihai.