„ Mă simţeam vlăguită, stoarsă de puteri. Nu-mi venea nici să vorbesc, n-aveam chef de nimic. Avusesem parte, într-o singură zi, de miracole pe care nu-mi aminteam să le fi cerut, de momente de entuziasm incredibil alternând cu unele de descurajare extremă, iar acum nu mai eram în stare decât să atârn, pleoştită şi golită de omenescul din mine, într-un fotoliu, încercând să pricep ce mi se întâmplă. Mihai m-a urmărit o vreme cu interesul unui entomolog. Nu eram nimic altceva decât o specie de gândac ce nu răspunde experimentului după tiparul prestabilit. Apoi mi-a spus noapte bună. Am rămas în bucătărie. Mi-am aprins o ţigară, alternând comenzile mentale învăţate cu câteva ore în urmă: un fum on, savurat cu intensitatea aceea bineştiută împătimitului, unul, imediat, off – fără nici un gust, în pofida faptului că gestul, o inspiraţie profundă, pe gură, era identic. Comenzile…eram curioasă dacă pot fi lansate şi altfel decât cu voce tare ca la armată. Da. Funcţiona şi ordinul dat pe tăcute, şi apăsarea unei anume plăcuţe imaginare de pe suprafaţa creierului, şi – interesant! – introducerea noii informaţii în sistem împreună cu aerul. Am continuat apoi să mă joc, în acelaşi fel, cu conţinutul dozei de bere din care abia gustasem în timpul cinei, să văd dacă voi sesiza vreo diferenţă între in şi out în relaţia cu o băutură alcoolică. Licoarea era, alternativ, cu şi fără grade. Mergea! Dar dacă, tot aşa, îmi pot activa şi dezactiva emoţiile, măcar acea parte care e susţinută, vrem nu vrem, de gândul despre ele?! Am apăsat Bucurie şi a fost frumos, am atins apoi Fericire, Tristeţe, am cercetat chiar şi Ura, ca să văd cum e. Îhh!!!! Am anulat imediat comanda. Fascinant! Şi totuşi, ce fel de creatură devenisem, de vreme ce puteam face toate astea? La ce aveau să-mi folosească toată această tastatură adăugată minţii mele d eom de până ieri, la ce – scuturile ce-mi coborâseră din Astral cât stătusem la masă, de vorbă cu Matei şi Camelia? Dintr-odată, corpul meu fizic păruse să se deschidă, să crape din loc în loc, însă nu haotic, ci urmând liniile directoare ale unei reţele bine stabilite. Din spate, pe două rânduri mai întâi, ţâşniseră structuri solzoase uriaşe, invizibile ochiului obişnuit. Dacă mă uitam Dincolo, îmi apăreau negre-verzi-albăstrui, lucioase, groase ca nişte platoşe de nestrăbătut, confecţionate aparent din ceva mai dur decât metalul, însă nu la fel de grele ca vreunul pământesc. Trupul mi se încălzise până la insuportabil, iar ceea ce creştea din el mă determinase să mă mişc într-un fel straniu, pe care mă străduisem să-l maschez cum puteam. Treptat, spinarea mi se acoperise cu şiruri de creste, din ce în ce mai extinse, culminând cu cea mai mare dintre ele, care urma linia coloanei vertebrală, urcând creştetul capului. În valuri succesive de fierbinţeală, am simţit cum din oul uman care fusesem eclozează un altceva cu bot lung, ascuţit, apărătoare pentru ochi, pleoape din acelaşi material, dar translucide cât să îngăduie privirii să străbată şi spre real, şi spre irealitatea imediat următoare. Aveam mâini cu gheare, un soi de pieptar inelat cu un brâu încă mai solid, apărătoare pentru coate, umeri, genunchi. Când procesul s-a încheiat, am stat o vreme să mă uit în Astral la lucrul în care mă metamorfozasem. Arătam ca un monstru. Oare asta eram? Omul din mine se zbârlise de frică şi teroare. Ce erau solzii, crestele, ghearele? Un echipament de atac? Mihai avea unul identic, însă mult mai mare, mai perfecţionat. Urma să-l zăresc ceva mai târziu, după despărţirea de copii, în faţa supermarket-ului unde am intrat. Două făpturi solzoase, una uriaşă, alta mai mică treceau umăr lângă umăr prin parcarea unui mare magazin din oraş. Cei din jur vedeau altceva: un bărbat şi-o femeie, o pereche de oameni ca oricare alţii, păşind alături pe stradă. Nimic neobişnuit…“
Mi-ar placea sa vad un film pe tema asta!Descrierea e foarte elocventa, aproape ca am inceput sa simt eu „solzii”, doar ca ai mei sunt doar in „cap”! Zmeoaico! hehe
Cuvintele, precum bine stii, sunt mari tradatori atunci cand vrei sa spui…indicibilul. Zmeoaica nu sunt, dar tin pe balcon o martzoaga care isi asteapta cuminte lopata cu jaratic! 🙂