Vis veneţian

Corina luă telefonul mobil şi căută numărul lui Mihai. “Valsul! Şi el vorbeşte despre un vals…!” Intr-una din ultimele seri de la Bocsig, o melodie de pe CD-urile Relicăi o purtase într-un decor pe care nu-l mai revăzuse din studenţie, de când cu visul acela, primul care trimitea explicit la ideea de vieţi anterioare. Era pe vremea lui Ceauşescu, aşa că influenţa vreunei lecturi ori informaţii de gen şi ipoteza retranspunerii în spaţiul oniric era absolutamente exclusă. Nu se vorbea atunci despre reîncarnare, cărţi nu se publicau, iar unica excepţie era Adam şi Eva de Rebreanu. Citise romanul, îi plăcuse, dar atât, nu se gândise la el altfel decât la o operă literară surprinzătoare şi atipică pentru autorul lui Ion şi al Ciulendrei. Pe când visul…Un bal mascat care avea loc odată la o sută de ani, într-o sală mare, cu imense oglinzi pe pereţi, toate în rame aurite. Un vals – acelaşi, obsesiv şi superb – şi ea, Corina, dansând: întâi femeie, dar cu alt chip decât cel de acum, apoi bărbat – un tânăr blond, înalt, subţire, cu plete ca de paj, apoi din nou femeie. Perechea era aceeaşi, bărbat, femeie, bărbat, fiecare veac trecut le mai dădea o şansă. O rataseră de fiecare dată şi numai valsul, muzica aceea incredibilă, hipnotică, mai aduna din când în când personajele cu chipurile ascunse sub măşti. Încă nu puseseră punct, încă mai aveau câte ceva de împărţit. În curte, sub stele, Floriana şi Irina Mare îi apăruseră aşa cum le întâlnise demult, la Veneţia, iar Reli îi mărturisise că, pentru un sfârâiac de clipă, o văzuse pe ea, pe Corina, înveşmântată într-o rochie lungă, albă, dansând. Ea una nu ţinea minte dacă o mai cunoscuse pe Relica, şi totuşi în gând îi veneau nişte nume: Lucia, Luisa, Giacomo…Cine erau şi ce legătură aveau cu ea cea de azi?  Şi Veneţia…Un loc pe care, în ciuda tuturor laudelor ce i se aduc, nu dorise niciodată să-l vadă. Până şi numele oraşului reverbera înlăuntrul ei a piază rea, a dezolare. De ce? Îl sună pe Şaman.

-         Hei, ţi-am citit povestirea… tremur ca frunza-n vânt, m-a lovit bâţul!

-         Hehe, te-ai conectat acolo!

Femeia continuă, precipitat, conversaţia, grăbindu-se să “toarne” tot ce-i venea, aproape fără pauze de respiraţie. Era pentru ea un exerciţiu de curaj şi…da, de sinceritate, ea, cea atât de închisă şi retractilă se forţa să se confeseze “la cald”, înainte ca valul de adrenalină să se domolească, iar obişnuita incapacitate de reacţie să se reînstăpânească, înfăşurată în ştiutele ezitări şi îndoieli. Închise telefonul şi porni laptopul. Trebuia să-i scrie un mail lui Mihai.

“…Ramane valabil ce ti-am spus la telefon. In parte am apelat la comunicarea prin viu grai ( si ) ca sa scap de propria frica, inca mai am probleme in a spune pe sleau ceea ce simt (in scris mi-e mai usor ) Au trecut zece minute de la lectura si inca mai tremur. Starea nu e rea, insa intensa si stranie. Totul in povestirea ta mi-a fost atat de familiar inca de la prima fraza, de parca lucrurile acelea le-as fi stiut de cand lumea. Nu pot deocamdata anticipa felul in care vor reactiona cititorii tai la acest text, vad insa ce s-a intamplat cu mine. Nu ma cred vreo speciala, sa nu-ti imaginezi  asa ceva, Treaba cu Tatal Nostru spus la dus am primit-o si eu cand am redescoperit apa ca punte intre lumi. Si a mai fost o coincidenta: chestia cu valsul. Stii ca eu n-am cu dansul nici in clin nici in maneca, dar sunt valsuri care…in fine…ma trimit in trecut. Vad cum cei doi se inclina unul in fata altuia. Ridica apoi mana dreapta pana in  dreptul ochilor, iar pe dosul palmei e ceva. Se recunosc dupa asta si dupa privire. Timpul se opreste in loc. Valsul inlocuieste  timpul. Ceilalti s-au oprit din dans di privesc. In mijloc e un izvor de lumina atat de mare, incat stralucirea unui milion de policandre pare palida. In jur sunt oglinzi uriase, iar imaginea celor doi se multiplica la infinit. Hai ca  ma opresc, ca altminteri nu ma mai ridic de la masa pana nu imi voi fi amintit totul.”